Dator cu viața - Adrian Păunescu

Poetul e dator mereu cu-o viață,
Mereu al sieși, deci al tuturor,
Eu, dacă sunt poet, nu stâlp de gheață,
Cu tot ce am și pot, vă sunt dator.

Nu-mi trebuie nici epoleți, nici grade,
Ce cad sau cresc, depinde după an.
Într-un popor de oameni cumsecade
Mi-e drag să fiu un simplu cetățean.

Și gloria ce m-a-ncercat o vreme
Mă lasă rece și mă doare-n cot,
Cât pot să-mi simt durerea în poeme
Înseamnă că exist, și încă tot.

Tot ce-am greșit să ardă și să spele
Cuvântul de pe-a cărui coamă sar
În spatele oricărei sentinele
Ce doarme sau conspiră la hotar.

Când voi muri, mă veți ierta de toate,
Chiar și de-adevăratelea erori
Și de nebunul dor de libertate,
Și că am fost cu cei nemuritori.

Acum se poate să vă stau în cale,
Sunt incomod, o știu și o regret,
Da, eu am scris și imnuri triumfale
Și-am dat și tonul erei mai încet.

Am fost de tânăr gata pentru moarte
Oricând în lume s-a-ncurcat ceva,
Și când un trist țăran cu tâmple sparte
Intra murind în poezia mea.

Dator c-o viață, aș trăi-o-n grabă
S-ajung să mă-nțelegeți, în sfârșit,
C-am fost, de fapt, atât, un om de treabă,
Că v-am slujit, dar și că v-am iubit.

N-am alte țări să-mi oblojesc durerea,
Această Românie mi-e de-ajuns,
Nu voi pleca de-aicea nicăierea,
Chiar dacă nu primesc niciun răspuns.

A fost nevoie să fiu dat la fiare?
Nu-i cine știe ce, așa a fost,
Dar că mi-ați fost departe fiecare,
Mă simt un om pierdut și-un frate prost.

O mână-flacără și-o mână-gheață,
Salvare alta decât jertfa nu-i,
Poetul e dator mereu cu-o viață,
Și la nevoie chiar cu viața lui.

16 decembrie 1985

Adăugat de: Adina Speranta

vezi mai multe poezii de: Adrian Păunescu