Memoria locuiește la etajul trei,
deasupra unui magazin de pantofi.
În fiecare dimineață își udă ghivecele,
apoi deschide fereastra
și scutură afară o pătură plină de ani.
Eu trec pe sub balcon și privesc.
Uneori îmi cade în păr
un fir de praf sau o imagine —
tu, întorcându-te spre mine,
înainte să începem să ne uităm.
Memoria e o femeie care scrie rar,
dar când o face,
îți trimite o scrisoare începută cu:
„Dragul meu, aici e totul la fel,
doar copacii s-au mutat cu puțin mai aproape.”
Și atunci înțeleg:
ea nu e despre trecut,
ci despre felul în care îl privesc de jos,
cu capul descoperit,
ca pe un balcon de lumină.
vezi mai multe poezii de: Robertkoman
Detalii poezie:
Distribuie pe: