Eusebiu Camilar avea obiceiul să scrie prefața el însuși, în versuri, la romanele sale. Acesta este cuvântul înainte la romanul Cordun, roman pe care l-a scris la îndemnul soției sale, Magda Iasanoș, după ce, în serile liniștite, îi povestise cu drag despre satul natal, familia sa și țăranii locului.
Părintele Vichente, părintele din sat, l-a îndemnat să meargă în lume ca s-o cunoască și apoi să scrie. Când a fost publicat Cordunul, romanul de debut, s-a dus în sat și l-a citit la o sezătoare. Părinții, surorile, chiar mama lui, s-au supărat că i-a descris așa urât. Mama i-a zis:” ‚Dacă ştiam că ai să scrii aşa de rău şi de urât despre noi, n-aş mai fi degerat, iernile, prin viscole, ca să-ți aduc mâncare, cu traista la târg...’ Se așteptau cu toții la o frescă a satului, cu imagini idilce, și el le-a oferit adevărul crud. La un moment dat, o băbuță a spus: ” Ceea ce arată cărticica aceasta îi adevărul negru pe alb! Aşa trăim noi, țăranii...” Și spunea Camilar: ” Aprecierea băbuței aceleia care acum putrezeşte pe deal între nuci şi cireşi, m-a înfiorat mai tare decât tot ce s-a scris despre ‚Cordun’ în ziare şi reviste.”
Adina Speranta
luni, 17 iunie 2019
Distribuie: