Poezii despre Curaj:

Iubitã copilã a neamului meu
Ce zaci, pãrãsitã-n ţãrânã,
Când cel mai de-aproape, te lasã la greu
Şi vorbe de-ocarã-ţi îngânã.

Dragostea mea e ceva foarte bun,
Ca liniștea de dinainte de furtună,
Ca și calmul din ochiu-unui taifun,
Ca urletul de lup flămând la Lună …

Avem în noi esențe vii și rare,
Puteri de daci, de netăgăduit,
Cu greutatea stâncii de granit
Și stăruința apei curgătoare,

Îi stăteau tristeți pe buze,
Iar din ochi țâșneau lumini -
Buzdugan printre străini,
Chip cu licăriri ursuze.

Alb e darul iernii coapte,
Mă întind pe el, pe spate
Și e alb ceru' înrămat
De oraș, cătun ori sat.

Burlanul de material plastic – dirijorul apei pluviale
de pe acoperiş, prin holul mic, pe lângă balamalele uşii,
de la intrarea roz-cotidian în cosmicul meu apartament,
ca o vulcanic-ruptură de stil, cât buzunarul stâng,

"Cel pe care nu îl laşi sã moarã, nu te lasã el pe tine sã trãieşti."

E noapte adâncã. De mult s-a-nnoptat
Cu lungi şi cu negre perdele

Încã avem, sã ştiţi, suflet în noi,
Pe care nu-l lãsãm la îndemâna
Unor aşa netrebnici de ciocoi
De nu ştiu ce-i ruşinea şi nici frâna!

se dau ceasurile înainte
și se dau ușile înapoi,
doar noi
stăm în același loc

Ei duc în spate greutatea
Zăpezilor, făcând dreptatea
Parfumurilor din pasteluri
Ce- așteaptă sub pământ, pe dealuri.