Poezii despre Curaj:

Peste munții singuratici
Trec închipuite-aripe,
Un ecou s-a-ntins să țipe
Vântul codrilor fantastici.

Poate-asculta străbunii îngrămădiți în glie,
Poate tăia răcoarea din mohorârea zării
Cu ochii - săgetare țintită depărtării,
Din arcul sterp al morții, prin viu de bătălie.

Un decor apocaliptic, cu ore pietrificate,
Ce stau scrijelite-n timpul interzis de Dumnezeu,
Stăpâneşte peste umbre, într-o lume muribundă,
Coborând apoi în rocă printre lut şi minereu.

La mine-n gând s-a prăvălit Olimpul,
De a vuit cu trânta lui solidă,
Mă umple ca o nouă Atlantidă,
Pe care-a preschimbat-o-n doruri timpul.

Trosnesc catargele din lemn pe-o navă,
Le-ndoaie vântul către ape adânci, solemn;
Pescarul amator rămâne demn în multele-i faze
Și valuri devenite-s scurte litanii-voci preoțești.

Pe cărări stâncoase, dincolo de stânã,
Dacul, fiu de codru, a murit în rană,
Când în lupte grele, şi-a pierdut o mânã,
Singura-i fecioară a rămas orfană.

Curaj delicat
Care pe munți ai urcat,
Tu ne- ai inspirat!

Având în spatele meu nori,
În faţă, mândrul soare,
Am reuşit adeseori
Rămâne în picioare.

Amurgul se plimba pe roze vânturi,
Ce zbuciumau petale din cireș...
Le vârtejeau, le așterneau ca preș,
Sau le urcau văzduhului, cu cânturi.

Mai departe
...
Cugetă la mersul lumii
Cu-al ei veac covârșitor,