Cuiul - Tudor Arghezi

într-o vreme la-nceput
și-ntr-un leat nemaiștiut,
Care, nu pot să însemn,
Casele erau de lemn.

și ulucile de scânduri,
Ca și azi, întinse rânduri,
Puse strâmb și cap la cap
și proptite cu proțap.

Dar zburau cu fiecare
Vânt mai tare,
Case, garduri și pătule;
și în timpurile toate

Grijile erau destule.
Le-adunai împrăștiate
și-ncepea din nou și iar
Truda muncii în zadar.

Ca să scoli din clătinare
Iarăși doagele-n picioare
și din nou să le anini
Cu te miri ce rădăcini.

cui de tapițerie
Năzdrăvan, cum altul nu-i
Un băiat al nimănui
Născoci, atunci, un cui.

și l-a scos și arătat.
Cuiul nou o săptămâna
A umblat din mână-n mână.
A fost strâns și pipăit,

pus pe limbă, mirosit,
Nici-un om nu înțelege
Cuiul țeapăn cum să lege,
Fără funii și curele,

Scândurile între ele.
Năzdrăvanul și golanul
îl înfipse cu ciocanul.

Zice unul: „– Dragul meu,
Așa cui făceam și eu,
Poate chiar mai dichisit,
însă, vezi, nu m-am gândit.”

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Tudor Arghezi