El se suie cu răbdare pe peretele de stâncă,
Pune-ncet, încet bocancul din piron în alt piron,
O furnică ce se urcă pe peretele enorm
Cu-ndârjire necurmată, şi destul mai are încă.
Îngheţat, zdrelit el suie, străbătând pieziş prin horn,
A ajuns pe creasta sură, care nouri o mănâncă;
Din doi stânjeni, drept deasupra de prăpastie adâncă,
Face o cruce şi o- nfige unde pantele adorm.
Cruce albă de mesteacăn, tu stai strajă veşniciei,
Ca dovadă că Eroul a trecut spre infinit;
Nimeni nu te vizitează, dar acolo sus el ştie
Că exişti, pe înălţimea ce nicicând n-o va atinge
Un alt om, ca să te vadă alb înfiptă în granit!
Cruce albă de mesteacăn, care râde, care plânge ...
vezi mai multe poezii de: Vasile Cornel
Detalii poezie:
Distribuie pe: