Crezi basmul c-a sfârșit și s-a pierdut
Și el de-abea-i la început . . .
Când seceta mai stearpă și ți se pare
Atuncea podidește izvorul tău mai tare
Și albia, uscată ca un drumeac de țară,
A izbucnit o dată și dă pe dinafară.
Aseară ți-era până din călimara seacă.
Șuvoiul azi o-neacă.
Minunile se iscă din peșterile pline
Nainte să ajungă izvoarele la tine.
Tu înnădind povești după povești
Grije să n-ai că o să isprăvești.
Rămâne orișicând răzleț un fir
Din cusătura unui trandafir.
Dacă și cade mâna la țesut,
O mână nouă firul îl ia, unde-a căzut.
În iia străbunichii, se împlinise veacul:
Pe-a floare întreruptă mai sta înfipt și acul.
Întorci un fir prin fire, de beteală,
Și altă fată iese din urzeală.
Izvoade noi, din două, trei vopsele,
Și n-a putut nici veacul să le spele.
Eu le-am întors și le-am tot fost sucit,
Până ce s-au fărâmițit.
Povestea mare mi-am făcut-o mică.
Am deșertat tăria cu-o ulcică.
Din Calea Robilor am luat prundiș
Suind în cer cărarea pe furiș.
Spinarea îmi rămase mânjită de făină,
Cărând în saci pe umeri țărâna de lumină.
Și le-am întors poveștile-ndărăt . . .
Și numai ca să-ți mai arăt
Ca din scântei sleite și surcele
Poți întocmi din nou un cer cu stele.
S-a spart oglinda și-am suflat-o-n foc
Și s-au făcut ogrăzile la loc.
Din ceruri cade o paiață.
Păianjenul de catifea se-agață
De o lumină leneșe, de ață,
Distribuie: