Crăciun pe mare - Robert Louis Stevenson

Crăciun pe mare
Robert Louis Stevenson, 1850 - 1894





Brice de gheaţă, velele frigeau carnea între Capul Sud şi Capul Nord,
Era patinoar puntea de la prova la pupa, din bord în bord;
Vântul bătea dinspre nord-est, împingând turme de berbeci albi pe mare;
Adăpost, doar lângă recifele tăioase şi stâncile-albite de vânturi şi de sare.

Mateloţii, auzeau valurile de resacă-n1 dimineaţa zilei friguroase;
În lumina lividă a zorilor ne zăream feţele vineţii, ceţoase;
O zbugheam toţi pe punte la ţipătul sălbatic al înfriguratului nostrom –
Tot ridicând, tot coborând, prin rafalele de vânt velele-artimon.

Toată ziua-am luptat cu talazurile între Capul Nord şi Capul Sud
Şi-am tras de corzile-ngheţate luptând cu vântul duşmănos şi ud.
În ziua rece ca o iubire lipsă-,n dureri amarnice şi groază, în gura de fiord
Am înfruntat stihia navigând în volte spre nord şi sud, spre sud şi nord.

Ne-am ţinut departe de Capul Sud, unde scrâşneau balaurii în ape,
Dar cu fiecare voltă Capul Nord se-aţinea tot mai aproape.
Dincolo de pulberea apelor se vedeau stâncile, casele şi-ogorul gras,
Şi paznicul de far în curtea lui, cu ochelari pe nas.

De-a lungul coastei, zăpada pe acoperişuri era albă ca spuma mării;
Ardeau focuri vii în fiecare sobă din toate locuinţele-aşezării;
Sclipeau ferestrele-n gerul aspru, iar fumul din hornuri se înalţa în slavă;
Puteam jura că mirosul de mâncare caldă ajungea până la noi pe navă.

Clopotele bisericii din sat răsunau pline ochi de voioşie;
Toate erau aşa cum oamenii-şi doreau şi cum trebuiau să fie-n
Dimineaţă de Crăciun, dar pentru noi, cei din furtună, de temut;
Chiar lângă clădirea pazei de coastă se-află casa-n care m-am născut.

Oh, well, am văzut odaia primitoare, feţele de-acolo, atâta de plăcute,
Ochelarii mamei cu rame de-argint, părul tatei sur, paharele de vin ştiute;
Şi, well, am văzut focul din cămin şi scânteile, nişte spiriduşi
Dansând deasupra blidarelor cu farfurii de China, îmbujoraţi şi jucăuşi!

Şi, well, ştiam şi ce vorbesc părinţii, vorbeau de mine, de absenţa mea,
De umbra care sunt plutind prin curte, de fiul care-acasă nu se întorcea;
Şi, o, fiul păcătos care păream a fi – în nici un fel în ceasul oportun,
Era acum acolo, trăgând de frânghiile îngheţate bocnă,-n ziua de Crăciun!

Au aprins lumina farului şi negurile-au fost parcă-nghiţite de ocean;
“Toţi marinarii sus, pe arboret,” l-am auzit strigând pe căpitan.
“În numele Domnului, nava nu va rezista”, secundul Jackson a ţipat,
…” E singura şansă, domnule Jackson, sau marea ne va aşterne pat!“

A tremurat velatura din încheieturi, dar velele erau noi şi bune,
Iar corabia a întors cu bine-n vânt, ajutată poate şi de-o rugăciune.
Ziua de iarnă se prelingea-n amurg, iar noi cu steaua polară pe catarg
Ne-am îndepărtat de ţărm, de stâncile rânjind, luând drum spre larg.

Au răsuflat toţi uşuraţi, iar eu am început să cânt sub cerul vesperal,
Văzând cum prova-naltă înaintează mândră, tăind val după val;
Apoi, tot ce-am mai putut gândi în noaptea aceea, căţea rea,
A fost că eu plecam pe mare şi că familia mea acasă-mbătrânea.





*Această poezie a fost pusă pe muzică. Pentru audiţie, Sting:
https://www.youtube.com/watch?v=lxZNTZhloiQ&feature=share
1. Resacă - rostogolire zgomotoasă a valurilor în zonele puţin adânci, provocată de întoarcerea violentă a valurilor care au lovit un obstacol, suprapusă pe valul direct. (Dictionar marinăresc, I. Manole & Gh. Ionescu, 1982)



Trad. Petru Dimofte

Adăugat de: Mierla

vezi mai multe poezii de: Robert Louis Stevenson