Copacul

duminică, 17 septembrie 2017

Copacul meu,
cu ramurile goale
de arşiţa tăcerii
scorojit,
nu plânge
după blânda mângăiere
ascunsă-n seva
primului cuvânt,
că te-oi usca
şi-n miezul iernii
te-or scrijeli cu pietre
pân’ la sânge;
tu vei doini
în focul
altor vetre,
iar amintirile,
în colţ de ochi,
s-or strânge;

ai vrea să sorbi
un verde nenăscut
din ochii dragi
ce veşnic mă indeamnă
să beau din roua
primului sărut,
să fac din toamna
săngerie-o
mândră doamnă...

voi incerca
dar crezi
că se mai poate
să-mi acordez din mers
vioara?!
nu vezi că vântul e stăpân
în crengi
şi prea pustie
este acum gara...

tu
te inalţă tot mereu spre cer,
să simţi mirosul cald
de tămâioasă,
căci eu
rămân aici,
pe veci,
pământului să-i fiu
tot credincioasă…

Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.