Copaci fără pădure - Adrian Păunescu

Spune-mi, pădure cu frunza rară,
Unde-i iubirea de astă-vară?
Nu ştie iarna să se îndure
De noi, copacii fără pădure.

În povestea copacilor goi,
Scârțâind într-o singură ușă,
Este vorba de noi amândoi,
Este vorba de foc și cenușă.

Doi copaci fără frunze pe drum
După cum îi priveste înaltul,
Doi copaci prin sărutul de scrum
Aplecându-se unul spre altul.

Toata vara a fost numai foc
Și-au fost stele în nopți fără stele
Și prin toamna șederii pe loc
Cade ultima frunză spre ele.

În zadar către tine întind
Niște crengi ce-mi fuseseră brațe,
Alte uși se aud scârțâind
de tomnatecul vânt să se-agațe.


Nu mai suntem decât doi copaci,
Vor veni tăietori să ne tundă,
Vor lua crengi toți copiii săraci
Pentru flacăra lor muribundă.

Și chiar dacă mă vei mai iubi
Peste crivățul iernii ce vine,
Fără brațe, cu ochii pustii,
N-am să am ce întinde spre tine.

Spune-mi, pădure cu frunza rară,
Unde-i iubirea de astă vară?
Nu știe iarna să se îndure
De noi, copacii fără pădure.

(Front fără învingători, 1995)

Adăugat de: ALapis

vezi mai multe poezii de: Adrian Păunescu