Deszăpezind lumina din muguri mici de pin,
E mintea ta pădure, iar gândul stă oniric...
Topească-se-n cortina cu umbră de arin,
Din care curg obscure sinapse în empiric!
Nu înțelegi, dar vezi cum taina se ridică,
De parcă zborul cade în unde peste vis,
Tu cauți să urmezi ce-n umbră te implică –
Știința e o cușcă ce duce-n greu abis!
Primăvărind lumina din flori dulci de pelin,
Ai să cunoști că taina e dincolo de tine,
Și, totuși, simți în tine, când cortexul e plin –
Căci tu ești și izvorul și sursa-acestui chin.
S-a întomnat lumina pe fire albe, grele,
Și cade-n lut stamina fără vreun Dumnezeu,
Transcende umbra arsă peste un gând ce geme:
„Nu am găsit polenul… și greul fu prea greu!”
În urmă stă tăcerea... și ea o să te cheme,
Când bate-va-n secundă un ultim alizeu...!
Deasupra-i e Lumina plină de diademe,
Iubirea era calea și-n tine-a fost mereu...
vezi mai multe poezii de: Cristina Pasca
Detalii poezie:
Distribuie pe: