În lumea sufletului meu, frunza-i o vioară,
măceşul naşte floarea, moale ca satinul,
spre mine raza lunii alunecă în seară,
cu miros ce-adoarme din floarea-i dulce, crinul.
Îşi cântă anotimpul, în vânt se înfăşoară,
nervura-i de-aramă miroase ca mălinul,
că ruginiul toamnei e foşnetul din seară,
ce-n sunetul tăcerii îşi regăseşte chinul.
De sus văzută frunza, în universul meu,
e un desen perfect, fără cusur în forme,
arcuşul de vioară e însuşi Dumnezeu,
ce cântă simfonii în toamnă să transforme,
sufletul viu al frunzei ce-n veşnic apogeu,
răsare primăvara în alte şi-alte forme.
vezi mai multe poezii de: sorina
Detalii poezie:
Distribuie pe: