Cântece vis: 29 - John Berryman

Zăcea cândva o chestie pe inima lui Henry
atât de grea, că de-ar fi avut o sută de ani
& peste, & plângând, fără somn, în tot timpu-ăla
Henry nu s-ar fi putut face bine.
Începe iar mereu în urechile lui Henry
mica tuse undeva, un miros, un clinchet.

Şi mai e un lucru pe care-l are în minte
ca un chip sienez grav de pe care o mie de ani
n-ar reuşi să şteargă reproşul profilat în tăcere. Oribil,
cu ochii deschişi, aşteaptă, orb.
Toate clopotele spun: prea târziu. Asta nu-i pentru lacrimi;
gândind.

Însă niciodată n-a curmat Henry, cum credea c-o să curme,
viaţa cuiva ca apoi s-o taie în bucăţi
şi să le ascundă unde puteau fi găsite.
Ştie: i-a numărat pe toţi, & nimeni nu lipsește.
Deseori îi socoteşte, în zori, pe toți.
Nimeni nu lipsește niciodată.


traducere de Radu Vancu

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: John Berryman