Cînd scriu o poezie - Gellu Dorian

Cînd scriu o poezie, las totul în seama nimănui
care stă pitit peste tot şi-mi pune toate lucrurile în dezordine,
treburile neterminate, moţăie
ca un pisoi în preajma unei sobe imaginare,

nu-mi fac griji că nu va fi totul rezolvat
cînd voi ridica ochii de pe coala de hîrtie
lăsată acolo de o vreme pe care am decis să o pierd
prin oraş cu tot felul de inşi care habar n-au că scriu poezii –

prea mult timp albit în faţa ochilor,
prea multe poezii nescrise,
restul vieţii poate să mai aştepte,
deşi de fiecare dată cînd scriu,
trebuie să am tot confortul necesar unei bune dispoziţii,
biroul trebuie să fie curat, fără cărţi lăsate deschise
cu faţa în jos, fără cocoloaşe de hîrtie,
fără pixuri,
patul din care m-am trezit cu ceva timp în urmă,
trebuie să fie făcut, covorul aspirat,
camera aerisită,
în aşa fel încît tot ceea ce a mai rămas de făcut
să las în seama nimănui, care stă pitit peste tot
şi nu-mi atrage atenţia cu nimic;

primul pahar cu vin se goleşte încet,
celui de-al doilea îi fac plinul
şi privesc lung coala de hîrtie în care va urma să zacă
pentru totdeauna poezia
pe care am cărat-o după mine toată viaţa
pînă acum cînd sunt gata să încep să scriu cu atenţie
primul cuvînd care nu vrea să se arate
decît la al treilea pahar cînd dintr-odată se face
lumină în jur şi nu mai văd nimic,
gata să observ că din restul întunericului din univers
iese un ins ostenit
care începe să deretice prin casă
şi astfel se termină totul –

poate mîine, îmi zic, mîngîind faţa albă a colii de hîrtie
care răsuflă ca o femeie după o zi de aşteptare
într-un dormitor plin cu flori,
dar mîine
femeia nu mai este acolo, iar pe coala de hîrtie apare
primul vers care-l aşteaptă pe ultimul
ca pe o binecuvîntare.

Adăugat de: Adina Speranta

vezi mai multe poezii de: Gellu Dorian