Cezara VIII - Mihai Eminescu

VIII
În ziua-n care era să se serbeze cununia Cezarei cu Castelmare, tatăl ei, marchizul Bianchi, muri de apoplexie în mijlocul paharelor şi a comesenilor săi. Când ea-l văzu întins pe pat, genele încă deschise peste ochii sticloşi, gura plină de spume, ea se răzimă de bolta unei fereşti şi privi dezgustată asupra acelui cadavru care nu-şi trăise decât sie şi care, spre a-şi împlini patime care aveau să aibă acest sfârşit, era s-o vândă pe ea, chipul de Madonă, omului pe care-l ura mai mult în lume.

Când Castelmare se prezentă, începu s-o mângâie:

— Contesă, zise el, părintele d-tale a murit şi ai rămas fără alt sprijin în lume decât mine, viitorul d-tale bărbat.

— Ba şi fără acesta, zise ea, căci d-ta ai încetat de-a fi viitorul meu bărbat — sau cel puţin anul meu de doliu au depărtat această fericită perspectivă. Vei bate iar la uşa mea după un an.

Castelmare ieşi nemulţumit, aruncându-i o ultimă privire de ură neîmpăcată. Francesco o sfătui de-a părăsi oraşul, unde era expusă urmăririlor crudului ei adorator, şi să se retragă la o mănăstire de călugăriţe în apropiere de câteva ore — unde ea se şi duse după înmormântarea tatălui ei.

Ea slăbise de grijă, sărmana copilă... despre Ieronim nu mai auzise nimica, numai cât că barca lui Francesco, în care el se pornise pe mare, se găsise sfărâmată la ţărmuri, astfel încât ea-l crezu înecat, mort de mult.

În murii liniştiţi ai mănăstirii ea se regăsi pe sine însăşi. Chilia ce i se dedese era cu fereasta-nspre grădină şi mare; şi adesea, trăgând zăvorul la uşă ca să nu fie supărată de intrarea nimănui, ea privea ore întregi la înmiirea undelor depărtate ce se pierdeau în orizon, la prăvălatica grădină, frumoasă şi sălbătăcită, care-şi înrădăcinase hăţişurile şi arborii până lângă ţărm; sau alte dăţi, pierzându-se printre aleile umbroase, ea plivea firele de iarbă de pe cărare sau se ascundea într-un boschet aproape de ţărm, în care şedea ore întregi, adâncită în dorul ei fără de speranţă.

În zile calde ea se dezbrăca şi, lăsându-şi hainele-n boschet, se cobora la mare. Chip minunat, arătare de zăpadă în care tânăra delicateţe, dulcea moliciune a copilăriei era întrunită cu frumuseţea nobilă, coaptă, suavă, pronunţată a femeii. Prin transparenţa generală a unei pieliţi netede se vedeau parcă vinele viorii şi când piciorul ei atinge marea, când simte apele muindu-i corpul, surâsul său devine iar nervos şi sălbatec, cu toată copilăria ei; în luptă cu oceanul bătrân ea se simte reîntinerind, ea surâde cu gura încleştată de energie şi se lasă îmbrăţoşării zgomotoase a oceanului, tăind din când în când cu braţele albe undele albastre, înotând când pe-o coastă, când pe spate, tologindu-se voluptos pe patul de valuri.

Începuse a însera şi ea iar se lăsa amorului ei cu marea, iar surâdea în faţa valurilor cu acea intensivă şi dulce voluptate. Îşi golise gâtul ei de ninsoare, îşi despletise părul pe umerii rotunzi şi pe sânii crescuţi în sete de amor, până rămase goală şi frumoasă ca o statuă antică, având înaintea acestei din urmă avantajul vieţii, acea pieliţă caldă, dulce, netedă care lăsa urme dac-o atingeai. S-aruncă în mare şi începu să-noate, puindu-şi drept ţel de ajuns nişte stânci ce le vedea un sfert de ceas departe de ţărm.

Undele liniştite o duceau şi în curând ajunse la stâncile din mare. Ea merse-ncetinel de-a lungul lor, rezemându-şi mâinile de pereţii de piatră, ajunse la o peşteră din care curgea sfâşiat şi strălucind un izvor, intră mergând de-a lungul pârâului şi deodată o panoramă cerească se deschise ochilor ei...

"D-zeule! ce rai! gândi ea — voi sta aici puţin". Ea merse-nainte prin iarba care, caldă şi mirositoare, îi gâdila corpul, s-aruncă în lacul limpede ca lacrima, a cărui apă o făcea mai să adoarmă, fugea apoi prin dumbrava de portocale, gonită de fluturi şi albine... Era nebună, ca un copil rătăcit într-o grădină fermecată de basme. În urmă, văzând că soarele se-nclinase, ea se întoarse pe calea pe care venise, dar care fu spaima ei când nu văzu nici o ieşire.

Ce să facă? Cu gândul că s-a rătăcit îşi mai primblă ochii de jur împrejur... nicăieri o ieşire...

"Ah! gândi, şi ce-ar fi de aş petrece o noapte în acest rai fermecat? Cine mă vede şi cine mă ştie?"

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Se făcuse noaptea. Stelele mari şi albe tremurau pe cer şi argintul lunii trecea, sfâşiind valurile transparente de nouri ce se-ncreţeau în drumu-i. Noaptea era caldă, îmbătată de mirosul snopurilor de flori; dealurile străluceau sub o pânză de neguri, apa molcomă a lacului ce-nconjura dumbrava era poleită şi, tremurând, îşi arunca din când în când undele sclipitoare spre ţărmii adormiţi. Şi-n mijlocul acestei feerii a nopţii lăsate asupra unui rai înconjurat de mare trecea Cezara ca o-nchipuire de zăpadă, cu părul ei lung de aur ce-i ajungea la călcâie... Ea mergea încet... Toate visele, toată încântarea unei aromate nopţi de vară îi cuprinsese sufletul ei virgin... ar fi plâns! Îşi aducea aminte de amantul ei şi-i părea că-i Eva-n paradis, singură cu durerea ei. Ea veni lângă lac şi văzu cărare de prund pe sub apă. Începu să treacă şi apa fugea rotind împrejurul gleznelor ei... Ea se uită l-acea dumbravă încântată... o dorinţă de fericire îi cuprinse sânul... era atât de însetată de amor ca copilul cel tânăr şi fraged, buzele ei erau uscate de dorinţa unei sărutări, cugetarea ei era împătimită ca un strat cu florile pe jumătate veştezite de arşiţă. Când ajunse în dumbravă umbra mirositoare a arborilor nalţi arunca un reflect albastru asupra pieliţei ei, încât părea o statuă de marmură în lumină viorie... Deodată ea văzu prin arbori o figură de om... gândea că-i o închipuire a ei, proiectată pe mrejele de frunze... şi acel chip luă din ce în ce conture mai clare... era el.

"Ah! gândi ea zâmbind, ce nebună sunt... pretutindenea el, în frumuseţea nopţii, în tăcerea dumbrăvilor"... El s-apropie... El credea asemenea că are-o-nchipuire aievea înaintea lui... O privi lung, se priviră lung.

Când îi luă mâna... ea ţipă.

— Cezara, strigă el, cuprinzând-o-n braţele lui... Cezara! eşti o închipuire, un vis, o umbră a nopţii zugrăvită cu zăpada luminii de lună? Sau eşti tu? tu?

Ea plângea... nu putea răspunde. Se credea nebună, credea că-i vis, ş-ar fi vrut numai ca vecinic să ţie acel vis.

— Tu eşti? Chiar tu? întrebă ea cu glasul înecat căci toată cugetarea ei se-mprospătase, toate visele ei reveneau splendide şi doritoare de viaţă... Ea nu se mai sătura privindu-l... Şi uitase starea în care era

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .


1876

Adăugat de: ALapis

vezi mai multe poezii de: Mihai Eminescu