La un copil - Cezar Bolliac

Un copil, odată, mic ca domnia-ta,
Ce-şi iubea părinţii şi îi asculta,
Cînd îi zise tat’său să meargă la şcoală,
El plecă, îndată, dar cu mîna goală.
– „Unde-ţi este cartea? Ce te nebuneşti?
Dascalu-o să-ntrebe: pe ce-i să citeşti?...’’
Băieţelul, leneş, se tot scărpina,
Se-nvîrtea prin casă, nu-şt’ ce tot căta.
Dar în sfîrşit pleacă cu inima rea, –
Plîngea, sărăcuţul; cartea-i părea grea!

Mergînd el alene, cu capu-ntr-o parte,
Căscînd pe sus gura, îi cade-a sa carte;
Un cioban o vede şi-ndat-o şi ia.
El îi zice: „Ia-o, să mă scap de ea!
Nu voi să-nvăţ carte; voi să fiu cioban,
Orice-ar fi mai lesne, măcar şi ţigan!...”
– „Dar de ce, copile? ce vorbeşti aşa?
Îi zice ciobanul, dîndu-i cartea sa.
Căci nu ştiu eu carte! Ce bine ar fi!
Acum aş fi altfel! Altor n-aş servi!...
Sileşte, copile, carte a-nvăţa,
Căci, cînd vei fi mare, tu te-i bucura.

Om, cal, chiar furnica, cîte fiinţi sunt,
Toate fac o treabă aici pe pămînt;
Cine stă din lucru numaidecît piere;
Viermii fac mătase; albinele, miere;
Cîinii păzesc turme; oile ne-mbracă:
Omul dar se cade şi mai mult să facă;
Şi, făr-a şti carte, omu-i dobitoc;
Toate-naintează şi el stă pe loc. –
Pe ţigani, văzut-ai, cum altu-i munceşte?
Pe ţărani, săracii, cum îi biciuieşte?
Ştii cauza ce e, de au astă parte?
Căci sunt orbi, sărmanii, şi căci nu ştiu carte!...”

Ce făcu copilul, ce se socoti,
Strînse cartea bine, la şcoală porni;
Nu mai fuse leneş, dascalu-l iubea,
Şi-ntr-un an de zile — scria şi citea.

Adăugat de: Adina Speranta

vezi mai multe poezii de: Cezar Bolliac



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.