Nu mai aștept nici semne, nici răspunsuri,
Nici ceasuri care tic-tăiesc prea greu.
M-am rastignit in mine, fără cruce
Ca-ntr-un final de carte — calm, și eu
Tot ce-am pierdut mi-a înflorit în rană,
Tot ce-am uitat m-a învățat să fiu.
Și n-are sens să fug pe nu știu unde,
Când pot păși-napoi spre mine, viu.
Sub pașii mei, tăcerea nu mai geme,
Ci cântă blând, în crengi ce se desprind.
Căci nu mai fug de umbre sau de vreme,
Ci le primesc în trupul meu… și-n gând.
Nu-i răzvrătire-n inima ce tace,
Ci pacea celui care s-a găsit.
Sunt parte din pădure, drum și spațiu,
Și dintr-un cer… pe care l-am iubit.
DG
vezi mai multe poezii de: dan_gudila
Detalii poezie:
Distribuie pe: