Sub buclele dezordonate de aramă veche
Pândeau surâzători doi ochi fără pereche.
Desculță, în rochița de culoarea cerului,
S-a furișat la joacă fetița pădurarului.
***
Pe marginea dantelei de cleștar topit
Fetița părea un înger de liniște răpit.
Alături veghea cerbul, superb în gingășie,
Tablou mișcător de adâncă duioșie.
***
Când odihnea sub nesfârșitul senin
Își legăna cu blândețe micul copil.
Îi ura să-l binecuvânteze Maica Sfântă,
Să aibă viața curată ca floarea-nrourată.
***
Copilul meu, cum aş putea să te conving
Că iubirea adevărată este crinul între spini,
Că săgeţile lui Cupidon sunt uneori blestem
Sub care sufletele curate de multe ori gem.
vezi mai multe poezii de: FloricaGhigeanu
Detalii poezie:
Distribuie pe: