Trandafirii își înclinau suspinele purpurii
Peste părul femeilor, negru ca cerul nopții,
Iar bărbații înalți, cu degete ușoare,
Le vorbeau femeilor cu părul întunecat:
„Nimic mai frumos, nimic mai frumos.”
Cum putea să stea acolo, în mijlocul nostru,
Îndopându-și pântecele cu sânge,
Din cupe, căni, găleți –
Aplecându-se, clătinându-se, râzând
Cu balele curgându-i din gură,
Cu o dâră roșie pe buzele-i puternice și crude,
Cum putea să stea acolo
Și doar doi sau trei dintre noi să-l vadă?
Nu era nimic deosebit.
Nu era acolo deloc, desigur.
Trandafirii se aplecau din vase.
Buchetele revărsau trandafiri aurii și roșii,
Iar trandafirii își înclinau suspinele purpurii
Peste părul negru ca cerul nopții,
Și vocile sporovăiau în drum
Spre *frappé*, vorbind despre tablouri,
Vorbitnd despre o bandă de catifea neagră
Ce traversa gâtul unei femei cu aer de fată,
Vorbitnd despre sclipirea muzicii mistice
A vaselor și a buchetelor de trandafiri:
„Nimic mai frumos, nimic mai frumos.”
Distribuie: