Camelia Ardelean - creaţii proprii

Între noi doi e-o lume și totuși mi-ești aproape,
Cu pașii tăi, prin suflet, călătorind mereu.
Deși plâng azi cuvinte, tăcerea să ne-ngroape,
Uitând de noi la masa de lângă șemineu.

Mi-am achitat, umilă, tributul pentru zâmbet,
Sperând să fiu scutită de veșnice poveri,
Și am primit răsplată un iluzoriu plânset,
Al clipei sfărâmate-n crâmpeiele din ieri.

Pășesc suavă prin tăcerea ta,
Ca-ntr-un apus de palide cuvinte,
Și mă-nfășor în fulgii moi de nea,
Precum lumina-n raza ei fierbinte.

Sunt circarul vieții mele,
Uneori joc propriul rol,
Publicului-i fac bezele,
Îi dau doza de Carmol.

Plutesc pe arca vieții, pierdută și naivă,
Înconjurată-adesea de haos și furtuni,
Și, așteptând sentința cândva definitivă,
Încerc să zbor spre aștri, să nu cad în genuni.

În lumea noastră cât o gămălie,
Ne cernem vise tapetate-n scrum.
Funinginea înghite orbul drum,
Sub soarele pierdut prin galaxie.

Te joci cu mine, viață, dar nu-s marionetă,
Culoarea amăgirii m-a-mbrățișat de mult,
Te-amuzi întortocheată, cu glas de șansonetă,
Sfidând nevolnicia din trunchiu-mi de adult.

Din cenușă-au înflorit speranțe.
Le-am udat cu stropii de argint,
Izvorâți din clipe ce nu mint,
În iubirea fără de restanțe.

De-aș atinge nemurirea, n-ar mai fi nimic de zis,
Desuetele secunde nu m-ar transforma-n proscris
Al destinului haotic, ce mă poartă ne-ncetat
Spre zănatice himere, cu eșecul garantat.

Cad frunze de-ntuneric din cerul de cerneală,
Pe valurile nopții să plâng, am obosit.
Iubirea mă-mpresoară acut, perfida boală
Îmi macină cu vervă tot trupul istovit.