Camelia Ardelean - creaţii proprii

De plouă ori ninge, în mine nu-i iarnă,
Vuiește pământul a lacrimi de dor,
Se zbate pădurea în noi și răstoarnă
Mormane de frunze, pe-un gând călător.

Ești doar al meu, chiar dacă uneori
Parcă nu ești cu mine, ci-ntre sori,
Pândind, timid, să mai răsară-o stea
Pe cer sau poate-n ochii de mărgea

Se adâncește, prin vânturi și ploi,
Tăcerea dureroasă dintre noi,
Se-adună gândurile mele, roi,
Iar lacrimile reci se scurg șuvoi

Chiar de sunt vie, mor încet în mine,
Cu fiecare ton de vodevil,
Din amăgiri la metru sau la kil,
În trenul vieții, legănat pe șine.

Prin despărțiri perene, mai spunem un „Hello”,
Ne-mpleticim silabe-n jargoane sau argou,
Și tulburați de limba vibrând necunoscut,
Ne chinuim ca lupii cu mieii la păscut.

La pensiunea vieții, ce uimire!
Primim meniul zilei amândoi:
Un sâmbure bolnav de amăgire,
Mustind a stropi de smoală și noroi.

De mult, prognoza meteo-ntre noi
Nu mai anunță veri zâmbind sub soare!
Pierduți prin enigmaticele ploi,
Teamă ne-ar fi de-un răsărit ce doare.

Azi mi-am tocit genunchii pe caldarâmul vieții,
Cu pletele-mi de gheață l-am mângâiat nervos
Și mi-am izbit durerea senilă de pereții
Aceluiași scenariu absurd, răutăcios.

Mai vreau o noapte pe un colț de lună
Sau pe tărâmul vreunui aisberg,
Să zbor printre luceferi sau să merg
Spre-un soare ce nu vrea să mai apună!

Această toamnă amăruie,
Cu gust de struguri și gutuie,
Paradoxal, nici dulce nu e
Și are-aromă de tămâie.