Camelia Ardelean - creaţii proprii

Aș vrea să țin în brațe marea,
Să mă-nvelesc cu pescăruși,
Să mângâi cerul jucăuș,
La braț suav cu depărtarea!

E prea devreme, astăzi, să te strig,
Biet călător prin sufletu-mi apatic,
Ți-e mersul obosit, ne-ndemânatic,
Prin universul unde-i tot mai frig.

Ne-a înghețat privirea spre-nainte
Sau ne e frică să privim `napoi.
Înconjurați de false jurăminte,
Pășim, damnați, pe drumul cu strigoi.

La ce sunt buni poeții pe-astă lume?
Croiți dintr-un aluat neînțeles,
Sunt surghiuniți de-același crud eres –
Corsari febrili ai mărilor în spume.

Ești cea mai dulce alinare,
Cu tine-adorm și mă trezesc,
Fără subtila ta savoare,
Nici îngerii nu-mi mai zâmbesc.

Îți amintești când surâdeam, vibrând pe sub arcușul magic,
Ne agățam de-un fir ascuns, desprins de asfințitul tragic,
Sau ne-mbătam cu flori de câmp și ne pierdeam de vechi regrete -
Parfum de maci pe-obrazul stâng, iar pe cel drept, de margarete?

Iubirea e sfârșitul unor timpuri
De aprige sau ludice-ncercări,
E soarele fierbinte-n anotimpuri
Cu ghețuri stinse-n vaste depărtări.

Nu-mi datorezi nimic, nici mângâiere,
Nici margarete din adâncul tău!
Într-un buchet de gânduri efemere,
Am adunat de mult tot ce-a fost rău.

Cât te iubesc, febrilă, o știe însăși marea,
Sub pura, diafana perdea de pescăruși,
Lumina-n curcubeul ce frânge depărtarea
Și florile plăpânde pe sobri, reci scoruși.

A-mbătrânit și timpul fără vârstă,
Se adâncesc și norii-n aspre ploi.
Spălați de vechi păcate și noroi,
Ne cernem stropi de cer într-o batistă.