Pe-un cal orbit de zăpadă
goneam fără șa
prin câmpie prin noapte.
Spre calul meu negru și orb,
alți cai străvezii năvăleau,
cu coamele reci
cu dinți lungi și reci,
cu cozi violente și reci.
Galopau peste noi
și calul meu negru cădea
cu mine-n zăpadă,
și-mi intrau în urechi și nări,
noaptea și câmpul.
Dar viscolul, iar ne mâna
înainte și-n sus – și așa,
pe-un negru cal zburător
goneam fără șa, murind,
înviind de o mie de ori –
și strigam către calul meu negru,
care prin vânt mă purta:
„Ah, nu ne uita,
adu-ți aminte de noi
de copilăria noastră,
de când am fost mânji…”
Și iar se căsca înainte-ne
un bot fioros
cu dinții de țurțuri
și limba fâlfâitoare,
și caii furtunii, din nou,
galopau peste noi.
Strigam: „Nu uita
vara cu ierburi!
Să nu o lăsăm fără noi!”
Dar calul meu negru și orb
zbura și cădea în zăpadă,
umplându-mi de noapte ființa
spărgându-mi căldura,
și sângele meu prefăcându-l
în cioburi…
Iar eu stam lipită de el,
eram amândoi o statuie ecvestră
căzută-n zăpadă.
Distribuie: