Abia trecuseră douăsprezece luni de la
Războiul de şapte zile care-adormise lumea,
Era după căderea serii, când au apărut năstruşnicii cai.
Noi deja făcuserăm legământ cu tăcerea,
În primele câteva zile totul era atât de-încremenit…
Ne-ascultam respiraţia şi eram îngroziţi.
A doua zi
Radioul a amuţit; am căutat pe toate frecvenţele; nici un răspuns.
A treia zi o navă de război a trecut prin faţa noastră spre nord,
Grămezile de cadavre umpleau puntea. A şasea zi
Un avion a plonjat pe deasupra noastră-n mare. Apoi, linişte.
Ştiri de nicăieri:
Şi totuşi radiourile erau acolo, în colţurile bucătăriilor noastre,
Încă deschise-n milioane de încăperi din întrega lume.
Dar astăzi dacă ele-ar trebui să retransmită,
Dacă pe neaşteptate ar trebui să vorbească iarăşi,
Noi am refuza să le-ascultăm, nu le-am permite să învie
Vechea lume cu toată răutatea ei, lume care şi-a înghiţit, hulpav,
Într-o secundă, copii. Asta nu se va mai întâmpla încă o dată.
Uneori ne gândim la naţiunile cufundate-n somn adânc,
Chircite-într-o durere surdă şi impenetrabilă,
Şi stranietatea gândului ne copleşeşte.
Tractoarele zac, fierătănii moarte, pe ogoarele noastre; seara
Par nişte solzoşi monştri marini la pândă, în aşteptare.
Le abandonăm unde sunt, în rugină:
“Se vor descompune şi vor redeveni ţărână.”
Înjugăm din nou boii la plugul ruginit,
Demult uitat şi nefolosit. Ne-am întors
Departe în trecut, pe pământul strămoşilor.
Şi atunci, în seara aceea
De vară târzie, au apărut năstruşnicii cai.
Am auzit un duduit îndepărtat pe drum,
Un ropot care se apropia; linişte, iarăşi ropot,
Care-apropiindu-se de-ocol se transforma-n tunet.
Le-am văzut capetele
Asemeni unui talaz venind spre ţărm, ni se făcuse teamă.
Noi ne vânduserăm caii demult, pe vremea bunicilor,
Să cumpărăm tractoare. Acum ni se păreau străini şi stranii,
Căzuţi parcă de pe stema unor legendare scuturi
Sau din vechile picturi ale cărţilor cu cavaleri.
Nu îndrăzneam să ne-apropiem. Însă ei aşteptau
Timizi şi dârji, trimişi parcă de-o poruncă
De la-începuturile lumii să afle unde şi cum ne-am rătăcit
De ei, de tovarăşii noştri de odinioară.
La început nu ne-a trecut deloc prin gând
Că erau făpturi care puteau fi stăpânite cu folos.
Printre ei erau şi câţiva mânji
Fătaţi undeva-n pustietatea-acestei lumi sparte,
Fragezi şi fragili, venind parcă din propriul lor Eden.
De-atunci ei trag la plugurile noastre şi duc poveri,
Iar libera şi voluntara lor servitudine ne străpunge inimile.
Viaţa noastră s-a schimbat; sosirea lor e începutul nostru.
* T.S. Eliot, laureat al premiului Nobel, care i-a editat lui Edwin Muir un volum de poezii, face următoarea
remarcă referitoare la textul de mai sus: “această mare şi înfiorătoare poezie a erei nucleare” („ that great, that terrifying poem of the atomic age”).
* T. S. Eliot called Muir’s poem THE HORSES „ that great, that terrifying poem of the atomic age”.
Distribuie: