Balada cuviosului bard Pâcă - Tudor George

Ãl de-și căta cu bătăușii râcă

Copil de bulevard era
Vestitul bard pre numele lui PÂCÃ
Ce-l mirui singaporeana stea
Prea vrednic la libații, bun de râcă!

Parcă-l și văd în pragul cârciumei
Târând bețivii-n urmă – toată gloata:
Avea priviri de foc și pumnii grei
Și mușchii pe ciolane cu lopata!

Avea un hoit atletic, temerar,
Cu trecere la târfe și cucoane,
Părea conquistador sau marinar –
Șerpos la vână: tot numai odgoane!

Și-o mustăcioară – mustăcioara lui
Pe care-o botezase „samurașul”! –
Părea să nu dea sama nimănui,
Cât mi-l știa de spaimă tot orașul!

Și-avea un gest cu palma trăgând greu
Curburile mustății pe sub barbă
De s-ar fi speriat și Dumnezeu
Când s-așeza lângă pahar să-l soarbă!...

Iar – peste barba-mpădurită-n jos,
Prinzându-i maxilarele ca-n clește –
Sus – peste nasul cârn și bătăios –
Sprâncenele-arcuite vulturește!

Când s-așterna cu ăilalți la băut –
Da’ când era o zi să nu s-aștearnă?! –
Nu pridideau să-i dea pahar umplut
Trei chelneri vrednici ce-i turnau pe goarnă ...

Și nici o ștoarfă nu l-ar fi clintit
Din zeama lui – c-o și pocnea la zlotcă;
Decât al târfei zâmbet înăcrit ,
Mai drag se săruta c-un țoi de votcă!

Părea urmașul unui han-tătar –
Han fioros, mușcând hangeru-n gură –
Când așternându-și buza pe pahar
Îl și da dușcă – dintr-o sorbitură...

Se prelingeau pe pieptul lui vânjos
Din cumpăna mustăților prelunge
Vânoșii șerpi de zaibăr tămâios
Ca văngile de cnut plesnind a sânge ...

Dar – cât de fioros și han, –
Când se pornea să cânte el de jale,
De lacrimi – ochii, pungile – de bani
Le deșărta cu cântecele sale!

De-atâta dor și cășunat frământ
Credeai că-n două inima lui sparge-și!
Ci crâșma-ntreagă tremura de cânt:
Bocea ca pe la Jii, doinea ca-n Argeș...

Să-l fi văzut când inima-i da ghes
Să-nșire versuri, poezii să spună!
Era frumos ! Vorbea cu gest ales!
Se zbuciuma ca arborii-n furtună!

Cu halbele – sleite torți de seu –
Înmărmureau și chelnerii pe trepte,
Iar cei de primprejur, ca unui zeu,
Îi urmăreau fantasma mâinii drepte!...

Știa pe Lermontov de-a fir-a-păr...
O, „Demonul!” Cumplită poezie! –
Când recita, părea, într-adevăr
Un tragic demon Însuș-El să fie!

Păreau pumnale ce-au tâșnit din teci
Aprinșii ochi – fantastice comete –
Când printre constelații de cincizeci
Ca un bolid se prăbușea cu sete!

Cu niscai ochi de lup or guri de puști
Îl aținteau sticloanțele din rafturi
Cu sânge de balaur – doar să-l guști,
Să-ți puie foc în vine, dor de cafturi!...

De mare „ocnă” l-au bunghit curând
„Presarii”, care-așteaptă doar atâta:
Să nu te-arăți ca oamenii de rând,
Că – gata – ți-ngenunche-n glod cornuta!

Da’ numa’ că pe el l-a-ngenuncheat
Nu cârdășia ce-i lingea pe urme,
Ci duhul lui înnegurat
Și păcătoasa-i viață vrând s-o curme!

Că – de-ar fi fost altfel, cu forța doar
Un regiment ar fi putut să-l prindă,
Pe câți nu-i proiecta-n vreun galantar,
Or nu-i pălea prin părți rotind vreo grindă?!

Dar singur el, sătul și de alcool,
Răpus și de-o tristețe grea ce-l roade,
Când opintit pe-un colț privea în gol,
Tânjea să fie iar „om cumsecade”!

Ba la „pârnaie” singur el s-a dus –
Că nu era borfaș nici laș, din fire! –
Ba, pot să zic, chiar demn, cu capul sus,
Ca un monah spășit la mânăstire!

Doar, lapte, n-a băut în viața lui,
Dar a șutit din colț un kil de lapte,
Pentr-un copil ce lâncezea, verzui,
Într-un cotlon unde-a-nnoptat azi-noapte!

Patetică – zău – viața nu-i de loc
Și chiar de-ar fi, de loc nu-i pasă legii:
Ea macină și bagă la un loc
Borfașii lumii-alăturea cu regii!

La tribunal, trei luni – atât i-au dat.
Iar Pâcă-a zis proptindu-se la bară:
E prea puțin! Nu-i drept! Ar fi păcat!
Să-mi dați cinci luni, să ies în primăvară!

„Sfichește-afară!... Vine iarna grea!...
Cocioabă n-am și nici sub cap ce-așterne!
Și-n crâșmă nu-i nici pat nu-i nici saltea!
Iar băncile din parc sunt fără perne!... ”

Cu perne, fără perne, tot un of!
Că-i tot un drac și capra ca și țapul!
Dar nu da-n patarama lui Rutebeuf –
Hazliu truver – ăl de-și pierduse capul!...

Mult i-am iubit pe oamenii cei duri
La fel ca el, dând Morții cu piciorul,
Ce nu se dovediră murături
Și-n ceasul greu nu și-au pierdut humorul!...

Se duse bardul Pâcă dintre noi
De bună voie, ca la Purgatoriu,
Dar va să se întoarcă înapoi
Din monahatu-acesta provizoriu!

Eu nu știu dacă-n lume e ceva
O forță într-atâta de sus și tare
Să poată-asemeni fire-a o schimba –
O fire ca a lui – neschimbătoare!

Dar chiar de-ar fi o forță într-atât
Să schimbe-asemeni om, de azi pe mâine
Acel cu care anii mi-am băut
În mintea mea neschimbător rămâne!

Afară-i viscol! Pâcă n-are bai!
Petrece-n sinea lui, duhnind ca grofii...
Ieri și-a băut cămașa, azi, încai,
Și-o bea izmana, mâine-și bea pantofii...

E-o vorbă abitiră-ntre borfași
Că mă-ta te-a fătat în pelea goală,
Tot ce-i pe noi e bașca, copilaș!
Din tot ce crezi c-apuci, nici-o scofală!

Bețivule, -ți curg trențele! Dar las’
Că am să-ți fac costum la două rânduri,
Să te-nțolesc în trențe de pripas
Și-ți fac și monament din patru scânduri!...

Avea dreptate bardul cel proscris,
El – Pâcă cel Frumos – Eclesiastul!
Din tot ce va fi fost, atât stă scris
Ca amintire: Vocea lui și șvastul!

Și-am scris aici cuvânt de-adevărat,
Ca pretutindeni buhul să se ducă:
De-a pururi fie binecuvântat
Ãst staroste-al beției – Bardul Pâcă!

Adăugat de: Adina Speranta

vezi mai multe poezii de: Tudor George