se scurge amurgul ca fierul topit
prin venele care se strâng de durere.
sunt templul din sticlă ce s-a prăbușit
sub greul uriaș al unei tăceri de miere.
port o coroană de spini prefăcuți,
zâmbind peste râpe adânci de cenușă,
iar pașii, de-atâta osândă desculți,
se opresc gârboviți la o ultimă ușă.
mă sfâșie frica de-a fi fost prea puțin,
o pată de smoală pe-o pânză de zăpadă.
beau setea din cupa ticsită cu chin,
lăsând remușcarea în mine să cadă.
sunt propriul meu judecător și călău,
îmi scriu pe artere sentințe de gheață.
mă pierd în vârtejul unui ecou mereu rău
ce-mi fură lumina de pe întreaga față.
sunt golul ce strigă în săli de cristal,
o vină ce crește ca mușchiul pe piatră,
un val care moare pe-un țărm digital
în timp ce destinul din urmă mă latră.
îmi strâng între coaste un munte de fier,
să nu lăs fărâma de duh să se ducă.
sunt singurul martor sub propriu-mi cer,
o umbră ce singură se persecută.
nu cer îndurare, nu vreau să fiu iertat,
mă mistui în rugul acesta interior,
căci sufletul meu e-un abis blestemat
unde fapta de ieri e-un etern dictator.
vezi mai multe poezii de: teoshugs
Detalii poezie:
Distribuie pe: