Sub streaşina glasului tău
mă întorc seara în grădină, mamă,
în grădina smintită de cireşii înfloriţi şi de vrăbii.
Nu mai cuprinzi lucrurile…
Umbli prin camere, măsori singurătatea.
Între fotoliu şi pat, singurătatea.
Cana cu apă a rămas neatinsă, ceasul a împietrit în perete.
Şi făpturile din album au dat năvală în casă.
Ele umblă zălude prin camere, măsoară singurătatea.
Iată-l pe bunicul în hainele lui de paradă
şi cu medaliile pe piept. Cu toate medaliile,
ca să-ţi alunge tăcerea şi teama.
Iată fecioara, care are chiar mâinile tale.
Şi care aleargă pe câmp după fluturii amiezii.
Fecioara cu aripi de fluture.
Şi copilul, care prinde pentru tine soarele cocoţat în cireş.
Toate au dat năvală în odaie,
de parcă lacrima nu ţi-ar fi de ajuns.
Da, uneori, tu mă trezeşti din somn
şi îmi arăţi noaptea bătută în cuiele de argint. –
O călătorie pentru care nu sunt nici acum pregătit.
Şi pentru care nu voi fi niciodată.
Copacii din grădină se dau cu capul de pereţii casei.
Şi eu mă închid în camera mea.
Nici n-am văzut când m-am lovit de cana cu apă.
De cana cu apă, din care se vede bine că a băut cineva…
Întotdeauna se întâmplă ceva peste puterile mele.
Ceasul din perete mă strigă toată noaptea cu bătăile lui.
Şi inima aleargă ca o nebună pe-afară,
prin grădina smintită de floarea de cireş şi de vrăbii.
Nici nu mai ştiu dacă vrea să ia în braţe pădurea
sau să îngroape totul în cenuşă.
Distribuie: