Anterogeneza

miercuri, 04 martie 2026

Plictisit de paradis
Și privind de sus Pământul,
Loc cu haos dinadins
Și lipsit de tot ce sfântu-i.

Învățat cu regalii
Și cu tot ce poate cere,
Nu s-asteaptă să găsească,
În așa loc, o mângâiere.

Merge-n văi, pe urmă-n râpe
Și-n urma-n locuri nevăzute,
Căutând o alinare, una mică, nu una mare,
Anteros își pleacă capul, frânt de drumul său cel lung,
Și găsește-o floricică, la care-i face un descânt.

– Floare mică, ce-mi ești dragă,
N-ai ce căuta pe aici,
Unde floarea rea se leagă și de bietele furnici.
Eu te iau, te duc cu mine, sus în Marele Cuvânt,
Și-am să am grijă de tine, am să te ud și am să-ți cânt.

Și i-a cântat, și i-a udat, timp de vreme îndelungată,
Dar zeu al Greciei și sfânt, sus în Marele Cuvânt,
N-a știut că biata floare nu are cum să stea vioaie
Aici, în astfel de Pământ.

Iubirea lor, cea inegala, dupa un timp se adânci,
Iar floricica lui cea dragă a început a ofili,
Neștiind de ce îi moare, singura lui alinare,
Privește-n jos, direct la Soare, și-i mai face un descânt:

– Floare mică, floare albastră, ce pot face să-ți revii?
Te-am adus la mine-acasă, unde ai tot ce ți-ai dori,
Ți-am cântat și te-am iubit, cum n-am mai făcut cu nimeni,
Dar tu pleci și mă lași singur… chiar nu poți să fii cu mine?

Rămas singur, zeul trist, coboară iarăși, dinadins,
Pe Pământul unde nimeni nu iubește cu adevărat pe nimeni,
Și ia florile la rând, și le face un descânt,
Și pe cele ca pe-a lui, iubite dar care nu iubesc înapoi,
Le blestemă atunci pe loc,
Și inimile le iau foc, purtând de-atunci un dor mare și lung,
Precum îi poartă și el floricelei pe care-a cules-o de pe Pamânt.

Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.