Agafia - creaţii proprii

Atunci,
s-a deschis ochiul ceţii,
tăcerea de spaimă şi durere,
neputinţa mea

gândurile prinse ca
într-un cortegiu tragic
mustesc rana sub paşii
umezesc ţărână cu fiecare minciună

Ce fericită era toamna
şi ne privea uimită
cum înverzeam alai de frunze moarte
în serile cu ochi de chihlimbar!

E orb timpul ce mi-a rămas…
Morţii-mi respiră transparenţa,
trec printre ei
ca şi cum nu mai sunt înfipt în carne.

“Am văzut o vietate
……………..căutând printre gunoaie
Vietatea nu era un câine, nu era pisică, nu era şoarece
Vietatea, Doamne, era un om”(Manuel Bandeira)

ţi-ai smuls gândul
sfredel negru
amestec de renunţare şi zbor
păşeşti cu nelinişte

Castanii respiră aramă
prinşi într-un amurg potolit
înnoadă inserarea cu un capăt de noapte
ascultă lumina

Nu ţi-am mai scris…

Nu ţi-am mai scris de mult…
cuvintele au iz de fructe putrezite,

Ne-am întâlnit la mijloc de drum;
tu cu inima învăluită de toamnă,
eu cu toamna în inimă.
Lumina cobora spre înserare.

Cocorii, iubite,
aşteptă la porţi
să-mi descifreze calea,
aceea parte în care mă absorb