Agafia - creaţii proprii

Marmură neagră
cerul
învăluie pământul
freamăt

Nu pot să-ţi mai vorbesc
cum îţi vorbeam atunci
când păsările luminii vibrau
în serile cu ochi de chihlimbar

Ieri te iubeam
cu o dureroasă fericire,
azi,
blândă tristeţe…

Mă priveşti
cu zâmbetul prins între două maluri,
dincolo de el, sunt eu,
lupoaică albă,

E atât de târziu, tată!
nu pot să-ţi mai spun…
nu pot să mai adun anotimpuri cu tine…
fiecare clipă-ţi soarbe risipirea,

Femeia cu suflet de metaforă,
tu n-ai văzut-o niciodată;
ai căutat prin inima inundată de cuvinte
reflexele unor idealuri.

Te-am aşteptat
cu privirea prinsă-n începuturi
şi-o cupă cu vin roşu uitat între cuvinte.
la cumpăna dintre a fi şi a nu fi,

Luna îşi poartă privirea
peste ochiul tăcerii,
indiferentă, îşi asumă
iluzoria lume a visului

noaptea
când morţii îşi cern nisipul
între pământ şi lună
echilibru fragil

Dimineaţa îşi amplifică deşteptarea
cu degetele prinse de pervaz
o amestec cu încăpăţânarea
de-a nu mă trezi