Copiii de țărani - Adrian Păunescu

Poemul acesta îl scriu într-o noapte,
Puțin după ziua de treizeci de ani,
E-un scrâșnet, un plânset, un geamăt de șoapte,
Căci e pentru voi, fii curați de tărani!

Când țara îndreaptă și legi, și-a sa cale,
Când sus în idee nu-i loc de abuz,
Mai sunt de-mplinit și la capăt de dus,
Dorinți izvorând din nevoi sociale.

Și una e-aceea că încă la țară
Nu-i școală făcută cum e la oraș,
Că fiul țăranului, totuși, nu poate
Intra-n facultăți cu același curaj.

Eu știu câte lucruri în țară sunt gata
Și câte vor fi, dacă suntem cuminți.
Dar una e dacă director e tata,
Și alta e dacă-i țăran de la Vânt...

Eu, iată, priviți, sunt un fel de director,
N-aveți nicio grijă că vă voi minți,
Am și eu copii ce pot fi de bani gata
Cu toate-i îndop pentru că-mi sunt copii.

Dar țara stă-n alții întâi, și pe urmă
În fiii aceștia de directorași,
Nu, satele noastre nu sunt trista turmă
Ce lâna și brânza trimite-n oraș!

Producția lor cea mai sfântă sunt fiii!
Lor li se cuvine răsplata de preț,
Țăranii dau aur, când dau României
Curații lor fii, rod al unicei vieți!

Adăugat de: ALapis

vezi mai multe poezii de: Adrian Păunescu