Când am pus mina, întâia oară pe condei,
M-am pomenit că mă trezesc plângând,
Dar am pășit apăsat, ca un plugar, cum făcuseră strămoșii mei
Care au scris Miorița pritocind-o-n gând.
Am început să scrâșnesc din dinți şi să cânt
Ziua şi noaptea, ca-n delniță, greu,
Ca m-au tocmit străbunii slugă la cuvânt
Şi să cânt suferințele neamului meu.
Am fost mai mult iobag decât stăpân al vieții mele
Şi-am suferit cu cei ce fură trași pe roată,
M-am dăruit celor ferecați după zăbrele
Şi-am plâns cu nimurugii dezbrăcați din gloată.
Am ținut atât de mult la datoria să-i cânt,
Încât la mine n-am avut vreme să mă mai gândesc,
Poate de aceea nu m-am întrebat niciodată cine sunt
Şi-n care colt de țară să mă obloşesc.
Atâta am dorit, doar, ca mirosna cântecului meu,
Să străbată țara pe aripile Păsării Măiestre...
Aceasta mi-a fost, am spus-o mereu,
Aspra dar unica mea zestre.
Distribuie: