Înălțați-vă, zile, din hăuri fără fund - Walt Whitman

Bubuie întruna! pășește cu pași de
gigant, înainte, Democrație! răzbună-te
zdrobind sub lovituri!
Voi, cetăți și voi timpuri! mai sus înălțați-vă
decât oricând!
Mai vârtos, mai vârtos vijeliilor! Atât de bine-i
cu voi totdeauna!
Sufletul meu, călit în munți, vă soarbe nemuritoarea
și bogata hrană,
Atâta vreme-am tot umblat prin orașe și pe
drumurile mele de țară printre ferme,
dar bucuros numai pe jumătate,
Căci o dezgustătoare îndoială, ca o reptilă, pe
dinainte-mi se târa șerpuitoare
Mereu ieșea în cale-mi, adeseori venind spre mine
drept, cu o șuierătură înceată și
batjocoritoare;
Orașele ce le-ndrăgeam atâta le-am părăsit acum
pe totdeauna, grăbind spre certitudini
care să-mi priască,
Însetat, însetat, însetat cum eram de forțele
primitive, de toate-ndrăznelile naturii,
Numai cu ele m-am răcorit și nimic altceva n-am gustat,
Îndelung așteptat-am incendiul pe ape și-n aer;
Dar acum eu nu mai aștept, sunt împăcat pe
deplin, sunt sătul,
Am fost martorul adevăratelor fulgere, am fost
martorul cetăților mele electrice,
Am trăit să văd omul izbucnind ca torenții din
munte și America deșteptându-se gata
de luptă,
De-acum încolo hrana nu mi-o mai caut în singurătatea
sălbatecă a nordului,
Nici coamele muntelui nu le mai bat, nici nu mai
cutreier pe marea-n furtună.


Traducere Mihnea Gheorghiu

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Walt Whitman