Cântec despre mine – 40 - Walt Whitman

Trufașă lumină de soare, în lături eu nu lenevesc la
căldură,
Tu bați suprafețele doar, eu bat și fața și adâncul.

Pământule! tu pari să cauți ceva la mâinile mele,
Spune, bătrâne pezevenghi, ce poftești de la mine?
Bărbat sau femeie, ar trebui, dar nu pot, să vă spun
cât de dragi îmi sunteți,
Și ce se află-n mine și ce se află-n voi, dar nu pot.
Și-ar trebui să vă spun ce mă-mpinge spre voi,
ca un alt puls al meu
prin nopți și prin zile.

Iată, eu nu vă dau lecții și nici pomeni nu fac;
Când dau, mă dau pe mine însumi.



Șoimul cu trupul pătat asupră-mi se lasă și
mă-nvinuiește, se plânge de vorbăria și
lenea-mi.

Dar aidoma lui sunt de aprig, ca și el sunt de
intraductibil,
Chiuitul barbar mi-l arunc, să răsune peste
acoperișurile lumii.

Ultimul sclipăt al zilei mai zăbovește pentru mine,
Îmi proiectează chipul adevărat pe întinsa pustie
cuprinsă de umbre,
Mă ademenește spre ceața asfințitului.

Mă depărtez ca aerul, îmi scutur părul alb către
astrul ce scapătă,
Îmi las carnea în vârtej să mi-o soarbă dantela
spumoaselor creste.

Mă las moștenire țărânei ca să cresc din iarba pe
care-o iubesc,
De vreți să mă găsiți de-acum încolo, căutați-mă sub
tălpile ghetelor voastre.

Cu greu veți afla cine sunt și ce însemn,
Dar eu totuși voi fi pentru voi sănătate,
Și sângele vostru-l voi face mai pur și mai tare.
La-ntâia încercare de n-ați izbutit să m-ajungeți,
nu pierdeți nădejdea,
Dacă nu mă găsiți într-un loc, căutați-mă
într-altul,
Eu undeva m-am oprit și v-aștept.


Traducere Mihnea Gheorghiu

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Walt Whitman