Cântec despre mine – 25 - Walt Whitman

Enorm și orbitor, răsăritul soarelui pe loc m-ar răpune
Dacă îndată și pururi n-aș putea să-l înfrunt
cu răsăritul soarelui din mine.

Și noi răsărim enormi și orbitori ca soarele,
Ne-am făurit propriul nostru univers,
o, sufletul meu, în liniștea și răcoarea zorilor.

Glasul meu urmărește ceea ce ochii-mi nu pot atinge,
Cu rotocolul limbii mele înconjur lumile
și sferele lumilor.

Cuvântul e geamănul viziunii, reciproc se măsoară.

Mereu îmi dă ghes și mă-npunge:
Walt, ești prea plin, de ce nu le dai drumul?

Ascultă, am să-ți spun de ce, nu mă mai chinui,
pui prea mult preț pe exprimare,
Cuvântule, știi tu oare câți muguri ascunzi?

Ei așteaptă-n tenebre, feriți de ger,
Noroiul se retrage la chiotul meu profetic.
Eu la temeiul cauzelor cobor ca să-i scot,
Cu știința părților mele vitale acordată
la cheia tuturor lucrurilor: fericirea.
(Oricine m-aude, fie el, fie ea,
să iasă-n întâmpinarea acestei zile.)

Meritul meu final este refuzul de a dezvălui
Ceea ce sunt într-adevăr,
Măsurați lumea cu compasul, dar pe mine
compasul vostru să nu-l încercați,
E destul să v-arunc o privire și vorba
și curajul vi se taie.

Cuvântul și scrisul vostru nu mă pot dovedi,
Dovada mea și a celorlalte lucruri rămase
o port cu mine pe obraz întreagă,
Cu buzele strânse, o șoaptă-i de ajuns contra tuturor
scepticilor.



Traducere Mihnea Gheorghiu

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Walt Whitman