Ideea de ordine la Key West - Wallace Stevens

Ideea de ordine la Key West
Wallace Stevens (1879 - 1955)




Cântecul ei trecea dincolo de geniul mării.
Apa niciodată nu a luat forma minţii sau a vocii,
Aşa cum o face corpul, corpul în materialitatea lui, fluturând
Din mânecile goale; şi totuşi mimica mişcării ei
Producea un strigăt constant, era cauza unui strigăt constant,
Care nu era al nostru, deşi noi îl recunoşteam,
Neomenesc, un strigăt al oceanului cel veritabil.

Marea nu era o mască. În nici un sens.
Cântecul şi apa nu se contopeau într-un singur sunet,
Chiar dacă ceea ce ea cânta, era doar ceea ce auzise,
De vreme ce ceea ce cânta era murmurat cuvânt cu cuvânt.
Se prea poate ca în toate frazele să se fi învolburat
Zgomotul apei măcinând pietrişul şi suspinul vântului –
Dar noi pe ea o auzeam, şi nu marea.

Pentru ca ea era făurarul cântecului pe care îl cânta.
Mereu cu capul acoperit, gesticulând tragic, marea
Era doar locul pe unde îşi purta ea paşii pentru a cânta.
Ce spirit este acesta? ne întrebam, fiindcă eram conştienţi
Că ceea ce noi căutam era spiritul – şi mai ştiam
Că ne vom pune această întrebare ori de câte ori o vom auzi cântând.

Dacă-ar fi fost numai vocea întunecată a mării
Care se ridica sau numai mulţimea valurilor care o colorau;
Dacă-ar fi fost numai vocea de la periferia cerului
Şi a norilor, a coralilor din adânc înconjuraţi de pereţii apei;
Oratorie a aerului în urcare, un sunet al verii
Repetat într-o vară nesfârşită,

Dar sunet şi atât. Însă era mai mult de atât,
Mai mult chiar decât vocea ei – şi a noastră – printre
Rafalele de apă şi de vânt lipsite de orice însemnătate,
Dincolo de distanţele ostentative, de bronzul umbrelor căţărate
Pe cele patru orizonturi, de atmosferele muntoase
Ale cerului şi ale mării.
Contenind, vocea ei era cea care făcea
Cerul să pară dureros de intens şi de acut.
Ea era singurul făurar al lumii
În care cânta. Și când ea cânta, marea,
Oricare i-ar fi fost sinele, devenea însăşi esenţa
Cântecului ei, pentru că ea era creatorul. Apoi noi,
În vreme ce o urmăream cum înainta acolo, singură,
Înţelegeam că nu a existat niciodată o lume pentru ea,
Exceptând lumea pe care o cânta şi pe care, cântând, o făurise.

Ramon Fernandez, spune-mi, dacă ştii,
De ce atunci când cântecul a luat sfârşit şi noi ne-am întors
Spre oraş, spune-mi de ce luminile translucide,
Luminile navelor de pescuit la ancoră,
Cu lăsarea nopţii, tăind oblic aerul,
S-au înstăpânit asupra nopţii, tranşând felii din mare,
Stabilind zone emblemă şi axe de foc,
Rescriind, descântând, adâncind noapea?

Oh! binecuvântata frenezie pentru ordine, palidul meu Ramon,
Frenezia creatorului de inventa cuvintele mării,
Cuvintele porţilor înmiresmate, delicat diferenţiate,
Cuvinte despre noi şi despre originile noastre,
În demarcaţii încă mai fluide, în sunete mai cuprinzătoare.




Trad. Petru Dimofte

Adăugat de: Mierla

vezi mai multe poezii de: Wallace Stevens