Rusiei - Vladimir Maiakovski

Iată-mă, trec eu,
struţ de peste mări şi ţări,
în penet de strofe, picioare de vers şi rime.
Prostănacul de mine,
mă chinui să-mi ascund capul
în penetul sunător ca nişte strune.

Eu nu-ţi aparţin, pocitanie de zăpadă.
Suflete,
mai adânc în pene te aşază!
Şi alta se va dovedi a-mi fi patria,
deja văd –
viaţa-mi sudică a pârjolit-o torida amiază.
Insula arşiţei.
Învăzată* cu palmieri.
„Hei,
feriţi-vă din cale!”
Mototolesc o născocire oarecare.
Şi iarăşi,
până la oaza următoare,
îmi voi împletici urmele prin nisipişul
minutelor în spulberare.

Unii se dau îndărăt,
gata să plece, –
nu care cumva muşcă, ciupeşte? –
alţii se-ncovoaie-n ploconire
linguşitoare.
„Mamă,
auzi, mamă,
da el se ouă?” –
„Nu ştiu, sufleţele.
Dar ar trebui, se pare”.

Etajele râd nechezat.
Străzile se bleojdesc.
Aduc a rece înfiorare.
De-a-ntregu-nţepat,
până-n vârful degetelor,
îmi trec, îmi petrec anii.
Aşadar, ia-mă-n josnică-ncleştare!
Cu briciul vântului penele îmi rade.
Fie ca eu, străinul
de peste mări şi ţări, să dispar
în a tuturor lunilor decembrie
înverşunare.

1916


Traducere Leo Butnaru

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Vladimir Maiakovski



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.