Pasărea neagră - Virgil Diaconu

Cum toate stăteau răvăşite şi la voia întâmplării,
m-am gândit să fac puţină ordine în odaia
în care m-ai lăsat, pentru o zi, stăpân peste lucruri.
În odaia cu manuscrise. Şi tocmai când mă hotărâsem
să le pun la locul lor, tocmai atunci
o pasăre îmbrăcată în negru de sus şi până jos
a dat buzna-n odaie. Şi s-a apucat să ciugulească
din pagini… Cuvânt cu cuvânt – chiar din pagini.
Cuvintele cele mai bune, adică tocmai acelea
care stăteau dinapoia cuvintelor, se află acum în pântecul ei,
laolaltă cu alte câteva lucruri de la începuturi
şi din care s-a făcut lumea. Cuvinte şi lucruri
pe care tăcerea mea nu le va rosti, de teamă, niciodată.

Întocmai aşa mi s-a întâmplat cu neagra răpitoare,
în odaia în care m-ai lăsat, pentru o zi, stăpân peste lucruri.
Întocmai aşa, şi îţi mărturisesc cu mâna pe inimă că eu
nu ştiu nici acum dacă ea şi-a văzut mai departe de drum
sau dacă nu cumva şi-a făcut cuibul chiar în cuvintele mele.
Chiar în cuvintele mele – pasărea neagră.
Da, uneori mi se pare că cineva mă urmăreşte printre rânduri,
aşa încât va trebui să închid repede toate manuscrisele.
Toate manuscrisele din care se ridică, una câte una,
făpturile de abur, fantomele… Să închid toate manuscrisele
din care se ridică toate duhurile negre, toţi morţii!
Toţi morţii pe care îi duc în spate încă de la începuturi.
Ca pe nişte sicrie trebuie să închid manuscrisele,
Doamne, pentru ca neagra răpitoare să nu te tulbure.
Să nu te tulbure şi să mă laşi din nou ca la începuturi,
când a trebuit să mă lupt cu toate vedeniile şi arătările tale,
singur, în odăile peste care m-ai înălţat stăpân…

Adăugat de: Adina Speranta

vezi mai multe poezii de: Virgil Diaconu