Balada XV: Zâna şi Peri - Victor Hugo

din Balade; traducere de Constantin Negruzzi


Nemernica lor umbră prin frunze tremurând
O vei videa, pe vânturi sau pe vrun nor săltând.
Sau uşoare ca visul, urcându-se din mare
Şi scânteind în aer c-o blândă suspinare;
Iar glasul lor cel dulce, plăpând, melodios,
Ţi-a mingâia auzul c-un sunet tânguios.

Andre Chenier


I

Când va sosi momentul, copii, ca să muriţi
Şi veţi zbura spre ceruri, foarte să vă păziţi
De duhurile-acele ce-n drum v-or întâlni,
Voind cu dulci cuvinte a vă adimeni.
Iaca ce-mi spus-odată un cuvios bătrân:
Când a urgisit Domnul l-al iadului greu chin
Pe revoltaţii îngeri, atunci parte din ei
(Ce n-au greşit atâta cât demonii acei
Ce-n focul cel din tartar de cer sunt osândiţi)
Prin foc, pământ, prin aer, prin ape mistuiţi,
Aşteaptă ani o mie pân va veni Christos
În ziua judecatei. Ei au un chip frumos,
Cât seamănă chiar îngeri. Cu glas încântător
Caută să înşeale sufletul călător.
Feriţi-vă de dânşii să nu vă amăgiţi.
Ca nu cumva-mpreună cu ei să pătimiţi!
D-unde le ştiu aceste nu mă mai întrebaţi,
Le-au spus părinţii noştri, tăceţi şi ascultaţi!

II

Peri
Unde te duci, sufletele!..
La noi nu te-abaţi nicicum!
Vino la curţele mele.
Las a cerurilor drum.
Abia mort, şi în căi grele
O să te perzi de acum!

Tu aice în tot ceasul
Vei putea a te juca,
Grădina mea la tot pasul
Nouă flori-ţi va arata;
Şi a mumei tale glasul,
Purure vei asculta.

Eu din Peri sunt cea mai mare,
Şi mândră împărăţesc
Unde soarele răsare.
Între toate strălucesc,
Ca o floare ce dar are,
De amanţii o iubesc.

Port un turban de matasă
Cu rubine strălucind.
Iar când aripa-mi frumoasă
Preste aer îmi întind,
Dintr-însa pare că iasă
Trei lumini ce se aprind.

Corpul meu alb străluceşte
Ca luceafăr minunat,
Şi când el se dezvăleşte
Ca un văl fin şi curat,
Mă laudă, mă măreşte
Universul încântat!

Zâna
Copilaş gingaş! Eu sunt o zână.
Am ţări frumoase, oameni destui;
Şed unde Febus plin de lumină,
Îşi scaldă seara razele lui.
Lumea aceea, care trăieşte
La apus, toată mie-mi serveşte.
A sale ceruri se-naurează,
Şi tot frumosul acel cuprins,
Tot orizonul se luminează,
Când eu cu aripa l-am atins.

A mele aripi sunt răcoroase
Ca viorica de pe câmpii,
Iar dintre ele ies luminoase
Raze întinse şi azurii.
Mâna mea este precum o floare,
Suflarea boare mirositoare ;
Talia-mi este mai mlădioasă
Decât a văii frumosul crin;
Cu-a mea cântare melodioasă,
Făptura toată eu o alin.

Grote de scoice am pe sub maluri.
Corturi de frunze pe crengi de tei,
Sunt legănată de-a mării valuri,
Sunt legănată de copăcei.
Umbră uşoară, vino la mine
Eu îţi voi spune de unde vine
Norul ce zboară, şi astă mare
De unde iese. Tot vei videa.
Tu vei pricepe dulcea cântare
Paserii, dacă vei rămânea.

III

Peri
Locul meu e Orientul, sferă mult strălucitoare,
Unde ca un domn al lumei stăpânind măreţul soare,
Discul său pe-un cer albastru îl preâmblă împregiur.
Acest fel despicând valul o navă d-aur pluteşte,
Purtând pre emirul care drumul său călătoreşte
Pe o mare de azur.

Toate darurile firei sunt în zona-orientală!
În oricare altă climă prin o lege mult fatală,
Lângă fructele plăcute creşte fructul cel amar;
Dumnezeu însă cu milă dărui ca în Asia
Stele multe s-aibă cerul, strălucite flori câmpia,
Şi marea mărgăritar.

De la cele catacomburi ce se par munţi de departe
Stăpânirea mea se-ntinde până lângă acea parte
Unde este zidul care un popor asedia;
Şi el ca o cingătoare cungiurând o-mpărăţie
O desparte d-altă lume, ca şi când e dat să fie
În univers numai ea.

Pe al meu ţărm se găseşte diamantul şi safirul
Am cetăţi bogate foarte Golconda şi Caşemirul,
Damascul viteaz, răzbelic, poporosul Ispahan;
Bagdatul ce se ascunde în a sale ziduri groase,
Alepul care răsună de vuiete zgomotoase,
Ca undele-n ocean.

Mizora stă-n al ei scaun ca o falnică regină;
Mai încolo pe prund neted e cucernica Medină
Cu mii turnuri aurite ce se-nalţă pân la nori,
Încât seamănă departe parc-ar fi vre o oştire,
Care apără trufaşă subt a lăncilor umbrire,
Pe ai săi locuitori.

Teba stând înc-în picioare în lata pustietate,
Parc-aşteaptă înturnarea gloatelor ei depărtate;
Madras ce-are două târguri pline d-un mândru popor.
Mai departe este Delhi, cetatea fără rivale;
Doisprece elefanţi întră pe-a sale porţi triumfale,
Purtând turnurile lor.

Prunc frumos! Vin de-mi vezi ţara de atâte minuni plină,
Coperişele-nflorite care seamăn o grădină ;
Arabii cum stau în taberi, cu-a lor femei şi copii.
Vino de priveşte danţul tinerilor baiadere,
Să vezi cum s-adună seara fugoasele dromadere,
Lângă puţul din pustii.

Colo sub sicomori tineri, pintre figi cu frunza lată,
Se zăreşte minareaua de costor cu-aur suflată,
Şi pagoda cea de nacru cu roz acoperemânt.
Turnul plin de clopoţele făcut tot de farfurie,
Palanchinul care trece prin papura argintie.
Cu a lui perdele d-argint.

Pentru tine voi da-n laturi ramurile de platană
Ce acopere în baie pe drăgălaşa sultană;
Vino! Cu-ale noastre jocuri noi vom putea linişti
Pe fecioara ce aşteaptă s-auză cu nerăbdare
A doritului său glasul, care ei mai dulce-i pare,
Decât a lui bengali.

Orientul fu odată raiul lumei fericite!
O eternă primăvară cu rozele înflorite
Îl făcea a fi grădina a tot neamul omenesc.
Pururea-mpregiurul nostru bucuria cântă, saltă,
Tu ce gemi, sărmane suflet, las orice plăcere altă;
Eu Edenu-ţi dăruiesc!

Zâna
Apusul neguratec e patria-mi frumoasă ;
Colo schimbând în aer forma cea vaporoasă
Albiul nor se duce... Văzându-l deci fugind
Nemernicul pre care melancolia-l strânge,
Şi sau un vis urmează, o scumpă umbră plânge.
C-o lină duioşie îl priveşte gândind.

Căci află mulţămire inimile rănite
În neguri ce acopăr pădurile-nverzite,
În măgurile noastre iernei vecinic locaş,
În steaua asemănată speranţei fugătoare,
Care-şi uneşte lucea cu seara-ncântătoare,
Şi-aduce mângâiere omului pătimaş.

Tu vei afla plăcere în cerul meu cu brumă,
Copil ce te ia Domnul, şi plângi pre a ta mumă!
Echo ce-n văi răsună, suspinul din pârău,
Frunza dumbravei line ce vântul o adie,
Îţi vor părea că este duioasa armonie
Ce te adormea seara lângă leagănul tău.

Un cer purure albastru pân în sfârşit nu place,
Dar negura cea deasă, şi norul ce desface
Văzduhul cu-al său tunet, căldura potolind,
Le vede fugind ochiul c-o mare desfătare,
Ca flote încântate care din depărtare,
Cu velile îmflate vin marea brăzduind.

Crivăţul pentru mine furtunile stârneşte,
Şi din a mării unde vârteje-alcătuieşte;
Dar viforu-ş opreşte, de cânt, zborul fatal.
Sub mine curcubeul se-ntinde cu mărire
Precum un pod de nacru, formând cu strălucire
Măreţe şi frumoase cascade de cristal.

Stăpână sunt p-Alhambrei portice strălucite ;
Am grota încântată cu-a ei coloni sucite
Unde marea de Staffa îşi sfarmă asprul val.
Ajut piscarul, domnul apelor turburate,
Să-şi facă fără grijă colibele-afumate,
Unde a fost odată palatul lui Fingal.

Ades l-a mea suflare un meteor se vede,
(Lucire minciunoasă în care lumea crede!)
Şi vânătorul singur, p-o stâncă naltă stând,
Văzând acele focuri pe cer încrucişate,
Puzderie de stele lucioase, înflăcărate ;
Cu frică le socoate c-ar fi comete-arzând.

Vin, inimă, plăpânia, l-a mea împărăţie!
Surorele-mi iubite se vor supune ţie;
Vino să te preâmbli la cel schit părăsit.
Plecaţi l-a tale ordini, precum o mândră turmă
Giganţii mei şi Nanii vor rnerge pe-a ta urmă
Prin văi, prin munţi sălbatici, prin codru înverzit.

Tu vei videa baronii cu râvna lor ferbinte,
Legând cu umilinţă smerita-ncălţăminte
Cucernicilor pustnici ce merg la sântul loc.
Tu vei videa castelul cu zidurile groase,
Şi dama cum înalţă spre cer rugi cuvioase
Pentr-un junel ce pleacă la al bătăiei foc.

Noi templile deschidem, şi vântul cu-ale sale
Line-adieri desmeardă măreţele lor sale.
Când luna se iveşte pe ceruri strălucind,
Păstorul vede-n aer cu cântice duioase,
Fantasticele noastre hore misterioase,
Pe naltele clopotniţi a satelor sărind.

Apusul nostru are măreaţă încântare!
Vin! Cerul e departe, şi aripa ta n-are
Putere îndestulă s-ajungă pân la rai.
Viaţa este dulce de farmec adăpată,
La noi frumuseţi nouă neâncetat s-arată;
Tu vei pitrece-aice un lung ferice trai!

IV

Pruncul fraged sta pe gânduri, ascultând cu mulţămire
A duhurilor chemare, şi a lor adimenire ;
Frumos îi părea pământul pre care l-a fost lăsat!
Dar, zărind cerul, îndată dintre duhuri a zburat.

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Victor Hugo