Poezii despre Viaţă:

Şi dacă spun da
mă vei întreba unde am fost ieri
sau de unde vin astăzi
ce cai am călărit cu zâmbet făţiş

Cerul își freamătă cununa
Și stelele cad din tezaur
Întruna una câte una
De bronz, de purpur și de aur.

Și rând pe rând se duc ca vântul
Toți anii și-ale lor pățanii
Trec peste noi cu tot avântul
Cum peste munți mai trec huțanii

ascultă mama
cum cad colţuri de cer
din inimă se iveşte asfinţitul
cum se ridică aburul nopţii

Și de-o povară a scăpat
Cel ce-a plecat din astă lume
În loc de Domnul binecuvântat
Unde nu-s griji și nici costume

S-au adunat prin parc grămezi
De frunze palide de-arțar
Şi păpădii cu ochii verzi
Zâmbesc spre soare tot mai rar.

deși uitaseră demult sunetul aurorei boreale când se scurge în piele
și noaptea adoarme chircită în vertebre pietrificate
în transhumanță de vise mereu spre doar spre
desăvârșire ciobită de ispită

În răcoririle luminii
Și-n scăpătările de Soare
Ca galbene catarge pinii
Se leagănă în cer ca-n mare.

E iarnă, de frig păsările s-au ascuns într-un alt anotimp,
e pustiu pe pământ,
luna aleargă după schiori îngheţaţi
printre flăcări albastre,

Au ars în flăcări îngeri, tribut al nepăsării,
Stârnind șuvoi de lacrimi, pe tot întinsul țării.
Erau atât de tineri, frumoși, deștepți, cuminți,
O, Doamne, cum n-auzi atâtea rugăminți?