Poezii despre Viaţă:

ascultă mama
cum cad colţuri de cer
din inimă se iveşte asfinţitul
cum se ridică aburul nopţii

Și de-o povară a scăpat
Cel ce-a plecat din astă lume
În loc de Domnul binecuvântat
Unde nu-s griji și nici costume

S-au adunat prin parc grămezi
De frunze palide de-arțar
Şi păpădii cu ochii verzi
Zâmbesc spre soare tot mai rar.

deși uitaseră demult sunetul aurorei boreale când se scurge în piele
și noaptea adoarme chircită în vertebre pietrificate
în transhumanță de vise mereu spre doar spre
desăvârșire ciobită de ispită

În răcoririle luminii
Și-n scăpătările de Soare
Ca galbene catarge pinii
Se leagănă în cer ca-n mare.

E iarnă, de frig păsările s-au ascuns într-un alt anotimp,
e pustiu pe pământ,
luna aleargă după schiori îngheţaţi
printre flăcări albastre,

Au ars în flăcări îngeri, tribut al nepăsării,
Stârnind șuvoi de lacrimi, pe tot întinsul țării.
Erau atât de tineri, frumoși, deștepți, cuminți,
O, Doamne, cum n-auzi atâtea rugăminți?

A fost o poveste ciudată,
ce încă-mi provoacă fiori,
și-aș vrea s-o văd continuată
când noaptea se pierde în zori.

mi s-a spus din coastă ai să te smulgi
dimensiunea bicefală își căuta bara de echilibru
însingurarea nu mai era opțiunea valabilă a ști povara inocenței
covor de jar adevărul mersul spre mine cu tălpile goale

Așezată pe o bucată de lemn
Într-un caiet din care iese fum însemn
Evenimente derulate alert
Într-un decor degradat, incert...