Vei porni în galop - Iosif Brodski

Vei porni în galop prin al ceții talaz spre colinele reci,
și pe lângă mesteceni mistuiți de-ale caselor umbre-ai să treci,
peste văi, peste iarba-nghețată și albii săpate-n nisip,
ocrotit doar de lună, cucerit de palidu-i chip.
Acest tropot năvalnic pe coline de gheață e fără egal,
firu-ți depeni prin văi, colo jos, în al negurii val,
se retrage pârâul din cale-ți în al beznei hățiș
unde-ți flutură umbra pe coasta abruptă, foșnind, pe furiș.

El pornește-n galop peste șes, se destramă-n al nopții abis,
și apare în zări, pe coline, în a lunii lumină închis,
crânguri negre și văi lasă-n urmă de asprul văzduh pălmuit,
parcă-și spune ceva, dar pădurile l-au înghițit.
Prin desiș, peste văi a trecut,- tu de urma lui nu vei mai da,
chiar de ești curajos și lumină-i în inima ta,
și oricât vei goni o să-ți scape, vei pricepe cândva, mai târziu.
Cine-i cel care trece-n galop peste culmi… vreau să știu, vreau să știu.

Oare cine prin negura rece-n galop a trecut,
mă întorc să întreb de-al pădurilor crai prea temut,
mai întreb de copaci, de izvor, de al negurii strop:
cine sparge lumina crăiesei din culmi în galop?
Însă gotica zveltă-a molizilor stinge orice răspuns
din ferestre răzbate al pianului glas de lumină străpuns,
cineva în galop, mai spre cer și vegheat de al astrului scut
lasă-n urma lui crânguri și ierbi. Iar în calea lui codru-a crescut.

Uite, jos, pe sub crengi, calul fulgeră ca un smarald.
Cel de stă-ngenuncheat lângă dig în al nopților fald,
cel de-și caută chipul în negrele ape răsfrânt
către sine revine pe colinele reci galopând.
Tu nu crede că viața e un cerc vicios de-ntâmplări, -
mândre crupe de iepe par colinele-n negre tăceri,
dintre ele prin nopți somnoroase priveliști sub lună lăsând
și din mers adormind înspre sud galopăm rând pe rând.

Călăreții gonesc, se afundă-n al nopților hău
să-și clădească o lume după chipul și sufletul tău,
de la diguri de castori, de la focu-n pustie-nghețat
până la felinare ce de-atâta tăcere s-au spart.
Revenirea ne paște…Chiar și-n ritm de balade se-aud
și un fel de avânt, și deșertul tristeților crud,
si chiar dacă-n icoane Creatoru-i absent și e de negăsit,
pe sub bolți ogivale de cetini răzbate un tropot torid.

Codrul meu, apa mea! cine-acum ca o pală de vânt
te pătrunde, iar umbra cuiva te preschimbă-n cuvânt,
stă retras cineva, dar mă ține în loc palma sa,
altu-n beznă răpus e din șa, apa spală tot ce visa.
Nu mă face să plec, să-nțeleg tot ce-a fost nu mi-i dat,
nu e viața, o altă durere acum m-a tăiat,
mă pătrunde în os, nu mai știu să aud primăvara demult,
doar molizii sub cer al uitări pendul m-au chemat să ascult.

Traducere de Ludmila Sobietsky

Adăugat de: ludmila_sobietsky

vezi mai multe poezii de: Iosif Brodski