O viziune a unui bun otoman,
Oare sunt reale cele ce aud?
Simt şi văd eu bine tot ce mă-nconjoară?
Alah! nu pot crede ca să fii tu crud!
Poate e părerea care mă-nfioară.
Iat-o neagră noapte ce cu-a sale coame
A încins Stambulul de jur împrejur,
Acum e tăcere… totul parcă doarme
Nimic nu se vede… totul e obscur.
Vai! Alah vrea oare a ne-ameninţa?
Căci tăcerea fuge… o voce turbată
Furioasă vine spre a domina
În locul tăcerii, deja detronată.
Căci aud strigarea undei din Bosfor,
Care nu produce, ca odinioară,
Acel dulce sunet ce inspiră dor…
Acea melodie, lină şi uşoară.
Iar zefirul alene s-alungă din zbor
Cu a lui întinse aripi de azur,
Lovea faţa undei, lin încetişor,
Sonuri plăcute răspândind în jur.
Nu, căci iată, acolo monstrul fioros,
Iată uraganul, cumplită turbare,
Cu aripa-i tare luptă ca şi Eros,
Bosforul murmură fără încetare.
Unda atacată face munţi de valuri,
Cată să se lupte, strigă, urlă, geme,
Şi-nfuriată sare peste maluri,
Totul ameninţă, de nimic nu se teme.
Iată cum deschide guri nenumărate
Cari ameninţă a ne înghiţi,
Vai! în contra noastră toate-s revoltate,
Ah! Alah! ai milă, nu ne părăsi!
Din Stambul sinistra pasăre de noapte
În cadenţi trimite un lugubru gemet,
Care ca un eco cu bocinde şoapte
Cu tristeţe-ngână pe al undei urlet…
Alah! pe noi singuri oare ne priveşte
Augurul acesta sau pe lumea toată?…
…………………………..
Cerule!… aice… ce se mai zăreşte?
Poate e părere?… O nu, căci iată:
Un mormânt se vede… iată se despică…
Şi din el, mai neagră chiar decât noaptea,
O fantasmă iese şi-ncet se ridică,
Fioroasă încă mai mult decât moartea…
Greapţeană pământul cu hidoasa-i ghiară,
Membre deşirate târâie cu sine,
Râde cu sarcasme nemiloasa fiară
Ş-ameninţătoare vine către mine…
Iat-o că m-ajunge… voiu să fug… nu pot…
Tremur, mă pătrunde… stau încremenit…
Cerul se-nvârteşte şi pământul tot;
Ah, Alah! se vede că m-ai părăsit!
…………………………..
A! ce văd acolo? Colo-n depărtare?
Neagra coamă a nopţii, iat-o, despicată
De o furioasă rază arzătoare,
Purcegând din crucea ce mi-se arată.
Ea, cu ghiauri, fără a se teme,
Spre Stambulul nostru lipsit de viaţă…
……………………………….
Soarta, vai! comandă, căci mormântul geme…
Îl aud… mă cheamă… sângele-mi îngheaţă…
Dar, păgânul vine şi voios surâde,
Pe când respirarea-mi se opreşte în piept…
Spectrul vai! mă trage… mormântul se-nchide…
Ah, Alah! părinte, cât eşti de nedrept!…
Distribuie: