Târgoviștea e'n larmă în zid e Paști cu soare!
Vlad Țepeș încruntatul i-au pus o cingătoare,
O cingătoare largă de oameni înțepați.
Bătrâni cu bărbi albe, călugări, juni, bărbați,
Smunciți de la ospețe, din hori, din veselie,
S' acum umplând văzduhul de-o vastă agonie!
Privindu-i, mândrul soare în nori de sânge-apune!
Iar Țepeș, nu departe, sub un stejar se pune
Pe-o culme, se întinde la umbră și admiră
În ziua de 'nviere orașul cum expiră,
Și cum, gemând sărmanii în chin și' n foc de sete,
Apar pe zarea roșă în negre siluete.
Și râde, cumplit râde călăul ne' mpăcat!
Superb, strămoș de codri, cu frunze 'ncoronat,
Stejarul rămas singur pe câmpul de negară,
Se pare o fantasmă din lumea legendară,
O moaște uriașă din codrul dărâmat!
În secolul ce trece pierdut, înstrăinat,
Uitat de coasa morții pe țărmul scurtei vieți,
El are maiestatea augustei bătrâneți.
Un cârd de vulturi ageri în frunza lui s'ascund,
Furtunele cumplite în ea se pierd afund,
Și aprigul cutremur de munți răsturnător
Îi pare-un fior moale ce-l zguduie ușor.
Cu cât se' ntinde noaptea în juru-i, el lucește;
Cu cât în juru-i crește pustiul, și el crește;
Picioarele-i sunt prinse în țărnă mormântală.
Dar fruntea-i luminată de rază imortală.
Pastorul de la munte și omul de ogor
Se 'nchină lui și' n față-i grăiesc încetișor,
Căci umbra lui cuprinde trei seculi de misteruri,
Căci trunchiu i o coloană dintre pământ și ceruri,
Căci prin frunzișu-i verde un vuiet lung răsună
Ce pare că șoptește de gloria străbună.
Vlad Țepeș îl privește și zice cu glas rău:
"Ce de mai țepi aș face, stejar, în codrul tău!"
Atunci ca niciodată, gigantul s'a uimit!
De-un lung fior în freamăt, frunzișul a vuit,
S' un glas de altă lume adânc pătrunzător
A zis:
"O, tu, Vlad Țepeș! hain cutezător!
Treci seculi, sunt, trei seculi de când voiosul soare
Revarsă peste mine cereasca lui splendoare!
Trie seculi am dat umbră și dulce adăpost
La lumea care este, la lumea care-a fost.
La oameni și la fiare! ... dar om așa cumplit,
Dar fiar' așa ca tine eu încă n'am umbrit!
Tu ai în loc de suflet o iazmă neagră, care
Pe cruntul Satan însuși l-ar pune în mirare.
Iar gândul tău nu vede a tale fapte rele,
Cum nu se vede noaptea orbită, fără stele!
"Și însă ești puternic, ești Domn, păstor de turmă!
Ar trebui să înflorească pământul pe-a ta urmă,
Dar nu! când te-arăți lumii, în sân copilul plânge;
Când razi, a tale gingi se văd roșind de sânge;
Ș' ori-unde îți duci pașii, o buhă cu-al ei zbor
Punându-se drept soare, te' ntunecă de-un nor!
O! timp, al meu tovarăș o! timp neodihnit,
Secerător de oameni! sub mine ai privit
Pe Domnul Negru-Vodă cu stema 'ncoronată
Când în această țară el a descălecat,
Om verde, Român neaoș, măsurător de lume,
Ce avea pe-a ei măsură ca să-și croiască un nume!
Ai mai privit aici pe Mircea cel Bătrân
Sub un nămol de lauri culcat pe-un pat de fân,
Dormind cu fața blândă și' n vis încă văzând
Pe Baiazid în fugă prin Dunăre trecând.
Atunci din al meu codru iubit și respectat
Mult lemn de ghioage, arce, voinicilor am dat.
Căci pe atunci când țara sună de crunte larme,
Stejarul cu voinicul era frate de arme.
Iar codrii, ce tari unde mânați de a lor soarte,
Românii găseau viață, dușmanii găseau moarte!
S'acum eu martur falnic de-atâtea fapte mari;
Eu care port în ghindă' mi un codru de stejari,
Eucare port pe umeri trecutul luminat,
Eu să mă văd acuma de-un vierme-amenințat!...
În lături fiară cruntă cu negru cer-de-gură;
Tu spurci umbra mea sacră cu-a ta hidoasă ură!
În lături, Țepelușe! ... un arbor viu ca mine
Nu crește gigant falnic pentr' un pitic ca tine"
Vlad Țepeș se încruntă! în oarba lui turbare
Tresare, se repede, lovește' n trunchiul tare,
Dar, umilit, el cade și scapă jos pumnalul...
Cu-o frunză veștejită l-a pălmuit stejarul!
Distribuie: