Vis de iarnă - Vasile Alecsandri

I.
Revin uimit din lumea fantasticelor visuri
Prin care omul pasă cu veșnice mirări
Zburând pe nori de aur, călcând pe-albastre mari,
Pe fire de păianjen, trecând adânci abisuri
S' oprindu-se din cale pe culmi de paradisuri,
Cuprins de încântare, pătruns de 'nfiorări.

II.
Revin din lumea neagră pe fața lumei albe,
S' aduc o feerie de stranii amintiri
În ochi-mi scânteiază un roi de năluciri,
Nălțându-se la ceruri pe' o rază a lunii dalbe
Și stele, care pleacă de sus ca niște salbe,
Căzând pe flori sub formă de zâne cu iubiri.

III.
Pe când pierdut aice în mare de zăpadă
Priveam prin geamul rece cum viscolu sub cer
Și cum văzduhul pare că tremură de ger,
Un dulce somn pe mine căzu ca pe o pradă,
Și'ntrezăriii de-odată a basmelor grămadă
Ce' n lumea nevăzută ascund a lor mister.

IV.
Văzui că nu există când ochiul e deschis,
Poemele de leagăn, minuni ce le creează
Închipuirea laba de prunc care visează
În cântecul de mamă, sub blândul ei surâs,
Văzui ce în trezie nu vrea omul să creiază
Văzui eternitatea în clipa unui vis.

V.
Părea, după doi secoli că mă născusem iară!
Om nou, cu neștiință de timpul dispărut,
Făr' a simți pe buze amarul din trecut,
Făr' a simți pe umeri a vremii grea povară.
Eram ' n faptul vieții, înamorat de Țară,
De tot ce-i mare, falnic, frumos, necunoscut.

VI.
Pe poalele Sinăii, mergând, mă rătăcisem
Atras totînnainte de-un farmec fioros
În umbra tupilată sub codru maiestos,
Pe-o culme ' n discul lunii o fantasmă zărisem,
Și plin de-ademenire în față mă oprisem
C' un vechiu castel, pe care stă Timpul nemilos.

VII.
Pustiu era castelul, dar zână legendară
Spunea de-un Domn ce falnic din paloșu-i vasal
Știu să-și facă sceptru neatârnat, Regal,
Și falnic să se urce pe a mărirei scară,
El a clădit această zidire solitară
Și de vecin ales-au Bucegiul colosal.

VIII.
Pe vremea-i glorioasă castelul plin de viață
Era locaș feeric de vesele serbări,
De oaspeți mari, de inimi cu nalte aspirări,
De tot ce luminează o epocă măreață,
Acum pe dânsul zace a secolilor ceață
Și edera-i cuprinde cu-a sale îmbrățișări.

IX.
Varsă pe arbori luna o undă de lumină
Ce printre frunzi de-alungul cu ploaia lunecă
Și cu tăcută noapte tăcut s'amestecă
De-o liniște templie natura era plină,
Și numai viul Peleș, pe apa-i cristalină
Cărând scântei de aur la vale, se mișcă.

X.
Păreau căzuți în visuri adânci, absorbitoare
Bucegiul care poartă un horbot lung de nori,
Și stâncile atinse de fulgeri trăznitori,
Și brazii duși pe gânduri sub luna gânditoare
Bătrâni giganți, vechi martori ai lumii trecătoare
Frați respectați de Timpul cu pași distrugători.

XI.
Pierduta-mi cugetare în spațiul aiuririi
De ceruri și pământuri aripele-și lovea.
Priveam țintit la lume, și lumea se privea
În ochii mei, mărită prin valu ' nchipuirei,
Eram vrăjit! De-odată sub farmecul vrăjirii
În turn, sus la fereastră, o umbră se ivea.

XII.
Plăpândă, grațioasă, ființ' aeriană
Purta un nimb de stele pe păru-i unduios
Și haina argintie pe umăru-i frumos
Melancolia dulce, nocturnă, suverană,
Pe gura ei un zâmbet lipind buza-i profană,
Stinsese veselia-i de cuib armonios.

XIII.
Cu fruntea rezemată pe mâna, la fereastră,
Privea cu jale lungă, cu dor nemărginit
La cerul fără margini de doruri locuit.
Și văzul ei, cu sborul de pasăre măiastră,
Urmă pe sub luceferi o flacăra albastră,
O aripa, un suflet, copilul ei iubit.

XIV.
Duioasă contemplare! ... Din plaiul de vecie
Părea c' așteaptă ' ntorsul acelei scumpi minuni,
Căci o chema la sânu-i cu blânde rugăciuni,
Pe fața-i coperită de-o jale amară,
O lacrimă fierbinte curgea, opala vie...
Atunci se' ntinse-un nour în dreptul albei luni.

XV.
O clipă de' ntuneric și lumea păru moartă!
Iar umbra șovăindă cu tainice mișcări
Trecu prin săli deșerte, se pogorî pe scări
Și se opri măreață sub o înaltă poartă;
Apoi luând o liră, condusă de-a Ei soarta,
Se afundă în codrul adânc, fără cărări.

XVI.
Pe loc d' un straniu freamăt toți brazii răsunară,
Plecând ale lor vârfuri cu drag în fața Ei,
Și mii de ochi în noapte luciră de scântei.
Și munții ca s' o vadă în zare se' nălțară,
Ș' a Peleșului unde prin stânci se alinară,
Legând a sale maluri cu punți de curcubei.

XVII.
Și că mergea ca gândul ce-și caută norocul!
Părându-mi că vânează sub brazii înclinați
Iubite suvenire din timpii depărtați;
Dar pentru aceasta lume acum nu-și află locul,
Steluțele clipinde cu drag își vărsau focul
În ochii săi albaștrii de dor iluminați.

XVIII.
Mergea ca o nălucă ce știe a sa cale
La Stânca locuită de zâne aurii.
Și stă ca să asculte a lor dulci armonii,
Apoi sus, pe Cascade, pleca încet din vale,
Și Peleșul ferice oprea undele sale
Sub albele-i picioare cu tălpi trandafirii.

XIX.
Mergea în Raiul Doamnei, lipit de-o naltă stâncă
Și dispărea în crânguri, și iarăși apărea,
Apoi, sus, în Poiana, uimită se oprea
În patru orizonturi cătând să vadă încă
O lume dispărută în noaptea cea adâncă...
Dar numai munți și codri pustii întrezărea!

XX.
Poiana era plină de flori, de fragi, de plante,
Ce fie-care 'n frunte-i un diamant purta.
O piatră solitară pe plai se arată.
Acolo stătea umbra și începea să cânte
Cu tainice cuvinte trecutul să descânte,
Și' n glasul Ei Tăcerea din somn se deștepta.

XXI.
Pe lira sa germană, în limba armoniei,
Ea spuse pe rând basmul din vârful cel cu dor
S'a Muzei dela Lesbos, duios, cumplit amor,
S' anticele legende lui Dan, a Ciocarliei,
Iehova, Vrăjitoarea, minuni a poeziei,
Cu zbor înalt, cu farmec plăcut, învingător.

XXII.
Iar vechile fantasme de lira ei trezite
Ieșeau prin pâcla deasă a tristelor uitări,
În juru-i stând mirate de-a lor redeșteptări,
Și plaiurile nalte, ca dânsele uimite,
Sub valul de trei secoli păreau întinerite
Sub strania magie a magicei cântări.

XXIII.
De-odată cântăreața ce-ascunde al ei nume
Lasă să cadă lira cuprinsă de fiori!
-Ah! Cine-i? - se-ntrebare și munți, și brazi și flori.
-E Carmen Sylva, - zise un mare glas din lume.
Atunci luciră 'n zare a zilei roze spume,
Și visul meu și umbre se contopiră' n zori.
....................................................................

XXIV.
Ce'a povesti prin seculi Legendă viitoare
De Doamne, de Regina cu geniul divin,
Crescut spre nemurire pe-al României sân?
Imaginea-i măreață va fi inspiratoare
De basme și poeme frumoase 'ncântătoare
Ce s' or purta de valuri pe Dunăre și Rin!

Mircești, Ianuarie 1881

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Vasile Alecsandri