Vântul de la miazăzi - Vasile Alecsandri

Vântul de la miazăzi
Cu zăpadă se hrănește.
Într-o noapte și-ntr-o zi,
El pe dealuri o topește,
Și când suflă și când trece
Peste gheața ce se moale,
Iarna tristă, iarna rece
Varsă lacrimi, lungi șiroaie.
El plecat-au dintr-un loc
Unde iarba, când răsare,
Sub o arșiță de foc
Se usucă și dispare,
Și pe unde ard în soare
Lungi pustiuri nisipite,
Și se văd, rătăcitoare,
Caravane ostenite.
Vântul iute, vântul cald
Aripioară-și răcorește
În mări late de smarald
Pe al căror val plutește
Și cu gura-i însetată
Vine-aice de înghite
Mâna iernii așezată
Pe câmpiile albite.
El tot suflă nencetat
Pân' ce vede-n răsărire
Pe pământul dezghetat
Colțul ierbii viu, subțire;
Apoi merge de desface
Cu-o suflare mai gingașă
Mugurașii unde zace
Frunza verde drăgălașă.
Bun sosit, iubite vânt!...
Animați de-o nouă viață,
Gândăceii din pământ,
La lumină ies în față,
Și pâraiele umflate
Mici torente spumegoase,
De pe culme, de prin sate
Curg în văile-aburoase;

Și pe câmpul încă ud,
Și pe crengile pădurii
Se încearcă un preludiu
De concerte-ale naturii,
Și prin aerul cu soare
Trece-o vie prevestire
De sosirea de cocoare
Și de-a mieilor sosire.
Însă vântul răcorit
Din zbor iată se oprește;
Că drumețul ostenit
El acum se odihnește,
Și, râzând, privește-n zare
Iarna goală, iarna slută
Cum se duce-n fugă mare
Și se face nevăzută.
Dar cum stă pe-a luncii prag,
Iat-aude-un glas de jale
Care iese dintr-un fag
Nalt, cu brațe colosale;
Și deasupra-i înc-aude
Plâns amar de desperare,
Gemete, blestemuri crude
Care dau înfiorare.
Glasul blând și rugător
Zice: "Doamne! Cine orare,
Ce viteaz îndurător
M-a scăpa din închisoare?
Ah! din fagul meu afară
Celui ce mi-a da scăpare
Eu, frumoasă primăvară,
I-aș plăti cu-o sărutare."

Vântul iute se scula...
Peste fag cu fruntea lată
El începe a sufla,
A sufla ca niciodată.
În curând a lui suflare
Coaja fagului despică,
Și la ochii lui apare
Un luceafăr de fetică.
Mândră, albă, scump odor,
Cu zâmbire-atrăgătoare
Și duioasă ca un dor
De simțire iubitoare,
La plăcuța sa ivire
Ies albinele cu miere,
Și sub vesela-i ochire
Lumea saltă-n renviere.
Ea rămâne în extaz
La a soarelui lumina.
Pe-nfloritul ei obraz
Luce-o rouă briliantină,
Și pe frunte-i se îndoaie
O ghirlandă înverzită,
Și pe gură-i se desfoaie
Dulce-roză-mbobocită.
Cum o vede, fericit,
Vântul brațele-și deschide,
Și pe sânul său uimit
Copilița vesel râde;
Când deodată sus în aer
Printre frunza ce-l ascunde
Se aude iar un vaier
Care sufletul pătrunde.
Cine țip-așa de tot?
Cine sus, în arbor, geme?
E sărmanul Barbă-Cot,
Spânzurat de multă vreme!
Sarbăd, țeapăn, sloi de gheață,
De-astă-iarnă-n părăsire,
Ah! de-abia mai are viață,
De-abia umbră de simțire!...
Primăvara face-un semn...
Pe loc insul se ridică
Și l-al fetei viu îndemn
Peste fag el suflă, pică.
Iată-o creangă spre copilă
Că se pleacă și se-ntinde,
Pe moșneagul trist, cu milă,
De pe creangă ea-l desprinde.
Statu-Palmă a scăpat!
De sub tufe chiar îndată
Iepurașul șchiopătat,
Ieșind iute, lui s-arată;
Iar uncheșul cu rușine
Zice-n limba bătrânească:
"Cine-a fi nebun ca mine,
Tot ca mine să pățească!"

Și pe iepure sărind
El se duce-n depărtare,
Dar suspină tot gândind
La frumoasa fată mare.
Și a vântului mireasă,
Lunecând pe iarbă verde,
Cu-al ei mire-n lunca deasă
Ca un vis frumos se pierde!

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Vasile Alecsandri