Scrânciobul - Vasile Alecsandri

În scrânciobul din culme se dau flăcăi și fete,
Copile flori de aur, voinici cu negre plete.
-Iubito, zice unul, pe față 'ngălbenești,
Și ochii tăi în zare cu dor îi ațintești!
-O! dar privesc, iubite, colo în depărtare
La cele dealuri nalte, la cea câmpie mare,
Cum se 'nvârtesc de iute și cum se limpezesc,
Unind a lot verdeața albastrului ceresc!
-Privirea ta, iubito, se 'ndreaptă către soare?
-Dar! urmăresc cu ochii cei vulturi și cocoare
Cum se întrec cu norii, cum se' nvârtesc în zbor
Sub cerul ce se'ntoarce rotiș de-asupra lor.
-În ochii tăi, iubito, o flacără s' aprinde?
-Dar; simt că al meu suflet aripile-și întinde...
Eu zbor ... ah! zbor... De-odată copila sare 'n vânt,
Și vrând la cer să zboare, ea cade în mormânt!

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Vasile Alecsandri