Murad Gazi Sultanul și Becri Mustafa - Partea I - Alaiul lui Murad - Vasile Alecsandri

1639
dedicat d-lui A. Papadopulo Callimah

I. Alaiul lui Murad

E soare splendid de vie sărbătoare,
E Bairamul vesel. Stambulul e-n picioare,
Dar ce lucește acolo pe stradele adânci?
Allah! Allah! deodată Stambulul cade-n brânci...
În lături toți, în umbră, cu fața la pământ!
Nici un ghiaur pe străzi, nici un suspin în vânt,
Osmani, iată alaiul sultanului Murad!
Murad, lacul de miere și marea fără vad
De glorie, de știință, putere, străluciri,
Stâlp falnic și coroana întregii omeniri,
Pogorâtor ferice din sânul lui Iafet,
Și care, fiind umbra cerescului Profet,
Nu are, nici nu poate avea seamăn pe lume.
Deci calea-i, spada-i, fața-i și gloriosu-i nume
Sub roua parfumată de flori de iasomie
De-acum și până-n fundul Hairetului să-i fie!
El vine ca păstorul încunjurat de turmă,
Având pe lângă dânsul pe bostangii,și-n urmă,
Frumoși, ținuți în frâie, opt armăsari de fală,
Podoabe nestimate de pompă-orientală,
Purtând zmaralzi în frunte cât oul de condor,
Scoțând din piept fanfare de glas nechezător.
Murad îi prețuiește cât țara de Mișir,
S-ar vrea din fiecare să facă un vizir,
Găsind că în mândrie pe oameni știu să-ntreacă...
Ei nu cobor nici ochii și nici genunchii pleacă!
Cum dar li se cuvine, au pus mai înălțme,
Și despre bei lebeii, apăsători de ginte
Și despre capudanii și despre seraskerii
Ce duc în foc spahii, topciii, enghicerii,
Și care-n timpi de lupte c-un semn, dintr-un cuvânt
Întind aripa morții pe mare și pământ;
Tigri ce-ar rupe-n gheare tot neamul creștinesc
Dac-ar putea răzbate prin pieptul românesc!
Aceștii, pe cai ageri, măreț vin împreună,
Având tabulhanale, alem cu semilună,
Și tuiuri de paradă cu trei cozi lungi de cal,
Însemne de mărire și fast oriental.
Iar prin alaiul falnic, torent de bei, de pași,
Și de imani fanatici și de kizlări pizmași,
Călări pe căi de frunte ce saltă-n loc și trapă
La glas de șeizi negri ce-l netezesc pe sapă,
În mijlocul acelei feerice splendoare
De haine aurite, de arme lucitoare,
Hangere-n petre scumpe, baltage, iatagane,
Sângiacuri, susaneel, ienicerești cazane
(Tot ce-i setos de sînge și vesel de paradă),
Apar în maiestate deasupra de grămada

Vizirul și muftiul, topuzul și Coranul,
Coloane care sprijin întreg Aliotmanul,
Sultanul cu surguciul lui Soliman în frunte,
Ce arde ca panașul de flăcări pe un munte,
Întunecă vederea precum un soare viu
Plutind în strălucire pe-un fluviu argintiu.
În umbra lui se mișcă alaiul în desime,
Alai ce se termină în crâncena oștime,
Și Bosforul răsună de-o lungă deturnare!...
Dar unde oare merge Murăd cu oastea-i mare?
Se duce el să stingă pe leși, sau merge-acum
Pe Abaza hainul să-l ardă-n Erzirum?
De pe copacul lumei vrea roada s-o culeagă?
Vrea sub călcâi să plece pe omenirea-ntreagă?
Murad Gazi sultanul se duce-n Ok-maidan
Să-nvingă arcașie pe Ild-Tozcoparan,
De nu, să-l împăneze cu o săgeată-n pept,
Căci ochiul lui e țintaș, și cugetu-i e drept!
Deci toți otomanii-n cale-i, pătrunși de-un lung fior,
Simțim un zbor de fulger trecând pe capul lor
Și toți se dau în lături de razele-i de foc,
L-a lui deșertăciune lăsând deșertul loc!

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Vasile Alecsandri