Marea Mediterană - Vasile Alecsandri

I

Întinderea-albăstrie,
Nemărginit safir,
O! mare, scumpă mie,
Eu vecinic te admir!
Ești vastă, triumfală,
Te miști măreț la vânt
Ca mantie regală
Lipită de pământ,

Și vântul care suflă
Adoarme pe-al tău sân,
Ce saltă, se răsuflă
Și naște flori de crin.
și luna, zâna dulce,
Când aerul e cald,
Îi place să se culce
În cuibu-ți de smarald.
Tu ești atrăgătoare
Ca visul început,
Și nu-i leagăn sub soare
Ca tine de plăcut.
Nimic nu poate-n lume
S-absoarbă gândul meu
Ca taină fără nume
Ascunsă-n sânul tău.
Nici un spectacol mare
Nu poate-a mă-ncânta
Ca neagra-ți tulburare.
Sau liniștirea ta...
Când fața ta-i senină,
Chiar cerul înălțat,
Spre tine se înclin
Să-ți dea un sărutat.
Când plaiu-ți clocotește
În munți spumegători,
Văzduhul se-nnegrește,
Pătruns de reci fiori,

Și lumea, spăimântată
De cruntele-ți mugiri
Tresare cufundată
În triste presimțiri;

Iar sufletu-mi în zboru-i
S-avântă fericit
Și scaldă vesel doru-
În sânu-ți răzvrătit.

II

Scumpă Mediterană!
Lac limpede și lin!
Oglinda diafană
A cerului senin!
Mi-e drag pe-a tale maluri
Visând să viețuiesc
Și, dus pe-a tale valuri,
Plutind să rătăcesc.
Mi-e drag să văd la soare,
În orizon albind,
Corăbii călătoare
Ca păsări pribegind.
Atunci se-naripează
Neîmpăcatu-mi dor
Și tainic le urmează
Zburând pe calea lor

Atunci, frumoasă mare,
Al tău farmec iubit
M-atrage-n depărtare
Că glasu-i îmblânzit,

Și lin, pe nesimțite,
Cu gândul vizitez
Acele lumi dorite
La care-ades visez:

Atlantica fioroasă
Cu-a sale mari furtuni,
Și Asia frumoasă,
S-a Indiei minuni.
Atunci pe lângă mine
Aud un freamăt blând
De strofe dulci, divine,
Ce mă uimesc pe rând.
Și sufletu-mi s-aprinde
Ca vesel vânător,
Cercând de a le prinde
Din veselul lor zbor.

III

Feerică plăcere,
Poetic, dulce trai!
Cereasca re-nviere
Într-al magiei răi!
Ferice care poate,
Lăsând a lumii mal,
Cu geniul să-noate
Prin naltul ideal!...
Eu simt un ceresc bine
Când pot să zic voios
L-a stelelor lumini
Un imn armonios.
Prin sferele-nstelate
Pătrund și văd uimit
Ființele-adorate
Ce trist m-au părăsit.
Și-mi pare că spre mine
Un înger alb și șanț,
Zâmbind, pășește, vine
De-mi zice ca să cânt...
Ah! în a mea junie
Necontenit cântam;
De dulce armonie
Ferice mă-mbătam.
Cântat-am mântuirea
Poporului strivit;
Cântat-am fericirea
Iubind de-a fi iubit.
Cântat-am, plin de viață,
Al vieții dar plăcut
Și gloria măreață
Mărețului trecut...
Acum junia-i dusă
În sân la Dumnezeu
Steluța mea-i apusă
Din orizonul meu!...
Dar când, o! scumpă mare,
În cale-mi te zăresc,
Tresar, învii și-mi pare
Că iar întineresc,

Ș-atunci, din amorțire
Trezindu-mă încet,
Simt cu fericire
Că sunt încă poet!

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Vasile Alecsandri